Cum a murit Caragiale super fericit, făcând amor cu fiica lui Barbu Ștefănescu Delavrancea! CELLA tras pe ultimul drum

 
+3 click pentru
galerie

Se adunară 103 ani de la moartea lui Nenea Iancu. Unii zic c-ar fi blasfemie, alții jură că povestea e adevărată și că Moș Virgulă ar fi supărat dacă nu s-ar istorisi așa cum a fost ea. Zice-se că în noaptea de 9 iunie 1912, Cella Delavrancea, în etate de 25 de primăveri, i-at fi mulțumit în stilul său domnului din Haimanale pentru faptul că avea grijă de dumneaei. Cu alte cuvine, I.L. Caragiale ar fi murit cu zâmbetul de buze...

Povestea e știută. Caragiale, marele Caragiale, supărat pe țară, decide să se stabilească la Berlin. Nu vrea să aleagă Parisul. Stă mai mult în casă. Cu toate acestea, ”Minte-ai era ageră și nu se odihnea niciodată”, avea să zică Ecaterina Logadi, fiica dramaturgului. Stătea de cinci ani pe aici când Barbu Ștefănescu Delavrancea, bunul său prieten, fost primar peste București, îl roagă să aibe grijă de a sa fiică, Cella. Fata susținea turnee pianistice prin Germania, Conu Iancu avea grijă să nu i se întâmple ceva rău. 

Caragiale prinde drag de ea. ”Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticește un monstru sălbatic: Arta”, zice după ce o ține, sub a sa aripă, vreo patru ani.. Copilul minune posedă vreo 21 de primăveri. Aici intervin vorbele lui Alexandru Piru, care a afirmat, la o întâlnire cu studenții, în Aula Universității Craiovene, că deține povestioara chiar de la marele George Călinescu, al cărui asistent fusese. ”Înnoptând în diverse hoteluri, între cei doi s-a legat o idilă sfârșită, până la urmă, tragic”, sunt vorbele lui Piru.

N-a mai coborât să asculte fuga lui Bach...

Nenea Iancu are 60 de ani. În noapte aceea, din camera sa, unde intra puțină lume, se aud zgomote și o tuse puternică. Soția, obișnuită cu așa ceva, nu intervine. Povestește Cella. ”Într-o dimineață, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică și grea”...

”Apoi, dintr-o dată, se aude un țipăt” - contină Cella. ”Ușa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă cerispată pe cearșaf, capul dat pe spate, fața albă, ochii ficși. Îngrozită, soția lui privea. Văzuse că nu apăruse, ca de obicei, îndrăznise, pe la ora 11 a.m., să bată la ușă. A deschis, a văzut, ațipat. Cum să faci șloc durerii, așa, pe neașteptate?”

Pe 13 iunie 1912, Alexandru Vlahuță, și el un apropiat, îi scrie soție sale, de la Berlin. ”Mic, dragă, îți aștern lucrurile astea din casa lui Caragiale, pe care l-am văzut în sicriul de stejar, odihnind în capela cimitirului protestant din Schonberg”...

Caragiale nu mai exista. Povestea însă - reală ori nu - pleca la drum. Cel mai mare dramaturg al nostru avea să fie adus în țară și înmormântat la Bellu, lângă Eminescu. Așa, ca o curiozitate, Piru lansa informația că nici ”Veronica Micle nu fusese iertată”. Dar cine suntem noi să judecăm Everestul?

surse: ampress.ro, ziarul metropolis

facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI
PREMIUM

Mai multe