Live acumNeatza cu Razvan si Dani
Prime Time 20:00Observator Sport

Azi, 12 februarie, 125 de ani de când omul a inventat uzina de vise. „E cea mai frumoasă înșelăciune din lume”, spunea un francez...

Azi, 12 februarie, se împlinesc 125 de ani de la apariția cinematografului. „E cea mai frumoasă înșelăciune din lume”, spunea Jean-Luc Godard prin anii '60, când oamenii văzuseră deja și filmul mut german, și „Pe aripile vântului”, și „La dolce vita”. Filmul nu mai era un mister pentru nimeni.

Audrey Hepburn în „Mic dejun la Tiffany”, 1961, Blake Edwards

Metro Newspaper UK

Azi, 12 februarie, se împlinesc 125 de ani de la apariția cinematografului. „Cinemaul e cea mai frumoasă înșelăciune din lume”, obișnuia să spună cineastul Jean-Luc Godard prin anii '60, când oamenii văzuseră deja și filmul mut german, și „Pe aripile vântului”, și „La dolce vita”. Filmul nu mai era un mister pentru nimeni.

Dar până-n 1895, cine voia să prindă realitatea de-un picior folosea șevaletul sau aparatul de fotografiat. Cine voia „să fie” sau să vadă artă-în-mișcare se făcea actor, respectiv spectator de teatru.

Așa știau oamenii să speculeze realitatea, arta figurativă, imaginea. Realitatea refăcută din vopsea îngheța în timp odată cu ultima atingere a pensulei, compoziția de pe scenă se golea la aplauze. Era ori, ori. Adică omul se obișnuise cu ideea că imaginea n-are cum să fie și vie, și veșnică în același timp.

Sau are?

12 februarie 1892 a picat într-o duminică. E ziua în care faliile om-artă-realitate s-au zguduit bine, și nu s-au mai oprit de-atunci. Un francez pe nume Léon Bouly își imaginează un aparat paralelipipedic din metal. Își imaginează că aparatu' ăsta magic va înregistra frânturi de realitate. Dar nu ca un aparat de fotografiat! După capul francezului, frânturile de realitate n-au voie să părăsească niciodată aparatul care le-a înregistrat. Ăsta e farmecul, deosebirea fundamentală dintre ce-și imaginează el și ce se află deja „pe piață”.

Imaginile trebuie să rămână în interiorul cutiei, iar un proiecționist, rotind de-o manivelă, să le reflecte pe-o pânză albă și întinsă ca luciul unei ape. Pe pânză vor curge una după alta, și oamenii vor asista uimiți la o a doua realitate, cea de pe ecran.

Bouly n-are habar că mintea sa tocmai a copt prima cărămidă din viitoarea cetate a fantasmelor: industria filmului. Își înregistrează ideea sub denumirea de „cinematograf”. Dar... degeaba. Zicem „degeaba” pentru că monsieur Bouly n-are bani să dea un trup funcțional, o formă oarecare gândului, iar de la un punct încolo nici măcar taxa de proprietate intelectuală nu și-o mai poate plăti. Să nu disperăm totuși, căci vorba ceea, nu-i pentru cine se pregătește, e pentru cine se nimerește.

În 1894 intră în cadru doi frați: Auguste și Louis Lumière. Acum, poate c-o fi fost imaginația lui Bouly o adevărată fabrică de idei, dar frații Lumière aveau și ei fabrica lor, și spre deosebire de a lui Bouly, a lor era reală și le aducea bani. Pe scurt, frații Lumière, proprietarii unei fabrici de aparate de fotografiat, ei înșiși fotografi, cumpără ideea lui Bouly, care, neajungându-se cu banii, simte c-a făcut afacerea vieții lui. Se înșală.

Pe 13 februarie 1895, un funcționar de la ghișeul de „Invenții și Brevete” din Paris le înmânează fraților Lumière un titlu de proprietate. Fotografii Lumière reușiseră. Mașinăria funcționa și era a lor. Însă „funcționa” e un cuvânt sărăcăcios și necinstit. Nimerit e să spunem că cinemaul „a funcționat” doar atunci, în lunile lui 1895. În restul timpului, cinemaul a făcut mai mult decât să funcționeze.

A supra-funcționat. A intrat în capul omului și a șters cu guma granița dintre ce poate exista și ce nu poate exista, a topit realitatea obiectivă în realitate subiectivă. A luat actorii din teatru și i-a catapultat pe ecran. A ridicat orașe precum Los Angeles și Roma, țări ca Japonia și India, a modelat evoluția costumului, jocului teatral, publicității, machiajului, literaturii, televiziunii, modei, muzicii și artelor vizuale. Cinematografia e motorul supra-funcțional și încă de nedetronat al prezentului.

Fără s-o mai lungim, haideți să ne facem mici-mici, cât un fir de praf pe-o fotogramă, și azi, de ziua aparatului cinematografic, să lăsăm rola de film să curgă preț de 125 de ani.

1895. Nu părăsim Parisul. Pe 28 decembrie intrăm la „Salon Indien du Grand Café”, un subsol de pe Bulevardul Capucinilor. Frații sus-numiți proiectează „Ieșirea muncitorilor de la uzinele Lumière”, o succesiune de imagini alb-negru – fără scenariu, cu subiect epuizat încă din titlu. Durează sub un minut.

În aceeași seară mai proiectează alte 9 filme, la fel de scurte. Unii parizieni se amuză, alții se sperie. „Doamne, cine sunt oamenii ăștia, de unde vin?”, tresaltă spectatorii privind personajele care levitează, parcă, pe pereții subsolului. „Cinematograful n-o să aibă viitor”, conchid Auguste și Louis. Ha!

1896. Filmări colorate. Nu filme, dar filmări – le lipsea firul poveștii, iar de direcție artistică nici nu putea fi vorba. Nu color, ci colorate. Practic, după ce se filma alb-negru, fotogramele se scoteau și se colorau cu pensula, pe ici-pe colo (verdele unui copac, roșul din rochia unei doamne etc), pentru a spori efectul dramatic.

1902. Georges Méliès, proprietarul teatrului „Robert Houdin” din Paris, cumpără un aparat cinematografic londonez și se pune pe joacă. Descoperă întâmplător tehnica trucajului. „Și dacă nu m-aș mai juca? Dac-aș filma ceva în genul unei scurte piese de teatru?” Realizează „Voiajul în lună”. Pe Méliès îl considerăm primul regizor de film din istorie.

Primul cinematograf se deschide în 1905, la Pittsburgh, iar primul lung-metraj îl născocesc australienii un an mai târziu. Se încearcă tehnica „kinemacolor”, filtre roșii și verzi înveselesc look-ul de ziar al personajelor. Încet-încet, se formează întâile bresle de făcători de film.

1910. Thomas Edison scoate la lumină mai demult inventatul său kinetograf. Teoretic, filmele vorbite ar fi fost posibile, doar că filmul nu ocupa raftul pe care-l ocupă azi. Un film vorbit ar fi avut nevoie de un text, de o poveste, ori publicul de cinema era unul bulevardier: unde mergea o cafea, intrau și niște „situații haioase”. Și cam atât.

1915. Ani de glorie pentru filmul mut – în Statele Unite, Germania, Rusia. 80% din filmele mute s-au pierdut. Ani de glorie pentru Charlie Chaplin, primul superstar al industriei din Los Angeles, care câștiga 10.000 de dolari pe săptămâna de filmări. Să zicem și-n banii de-acum, ținând cont de inflație? Vreo 254.000 de dolari.

1925. Apropo de câștiguri, până-n 1925 suntem mai bogați cu prima animație (a unui argentinian, Cristiani îi zice), dar și cu foarte populara peliculă de 16 mm, opera unui domn pe nume Kodak... În 1927, filmul mut o ia la vale, căci se elaborează primul musical american, „Cântărețul de Jazz”, și spectatorul de cinema, rafinat între timp, e în delir. Americanii adaugă al treilea filtru de culoare – albastru. Filmul alb-negru e pe ducă.

1935. A treia ediție a Festivalului de Film de la Veneția, a șasea ediție a Oscarurilor. Epoca de aur a filmului american, studiourile orchestrează campanii de marketing prin care, din actori obișnuiți, cei de pe ecran să fie transformați în vedete și percepuți ca simboluri.

Ginger Rogers, Marlene Dietrich, Greta Garbo, Cary Grant, Clark Gable, Humphrey Bogart sunt numai câțiva din prietenii de neatins ai tuturor pământenilor cu acces la cinematograf. Piatră de hotar între animații e „Albă ca Zăpada” lui Disney, 1937. 1939 aduce „Pe aripile vântului”, borna genului romance, film cult extrem de profitabil (192 de milioane de dolari).

1945. 50 de ani de cinematograf. Filmul și-a arătat și cealaltă jumătate de chip – instrument de propagandă, a trimis oameni la război. „Ce e cinemaul?”, o întrebare al cărei răspuns se complică în favoarea artei. Regizori independenți se ivesc din toate colțurile globului. Sovieticii dau replică filmelor de la Hollywood. Începutul neorealismului în Italia și Japonia.

1955. Anii producțiilor pe bandă rulantă. India produce 200 de filme pe an. James Dean moare într-un accident de mașină la 24 de ani. Roger Vadim o lansează pe Brigitte Bardot, Godard lansează „Noul val francez”, curent estetic – filmul să nu se închine comercialului, clișeelor din pix făcute.

Pentru mulți realizatori europeni și asiatici, e musai ca filmul să însemne mai mult decât acțiunea de a „pune în scenă” piesele de teatru, cărțile sau poveștile simple. Viziune artistică, cinema de autor, cameră de filmat și montaj. Filmul își face loc în cultură.

1965. Cinemaul se așază și-n America de Sud și estul Europei. Hollywood-ul are succese de casă, dar parfumul de altădată nu se mai simte. Marilyn Monroe încetase din viață în 1962, Audrey Hepburn se mutase la Roma c-un psiholog italian, Elvis avea să se retragă în 1969. Fellini realizează „La dolce vita”, și mulți critici sunt de părere că ăsta-i cel dintâi film care consimte la ideea cinemaului total (de artă, însă nu excesiv de nișat, universal, dar nu tocmai comercial).

Vine suedezul Ingmar Bergman cu a lui „Persona”, cel mai emblematic produs al exercițiilor tip „film despre film”, și ridică ștacheta nebănuit de sus.

1975. Studiourile americane cad în derizoriu. Pornografie, filme categoria B, filme cu extratereștri. În paralel, mișcarea „Noului Hollywood”, zisă și perioada „post-clasică”gata cu morala, tipologiile și cronologia, încep filmele „ambigue”.

Altfel, bijuterii ca „Annie Hall”, „Love Story” și „Nașul”. În 1977, George Lucas montează primul „Star Wars”. La 20 și ceva de ani, Spielberg produce „Fălci” și ajunge milionar. Pe ecranele românești se văd „Mihai Viteazul”, „Nea Mărin Miliardar”, „Veronica”, „B.D.” sau „Ilustrate cu flori de câmp”. Apare camera de filmat suspendată. Și „Călăuza” lui Tarkovsky.

1985. Magia televiziunii surclasează magia peliculei. În săptămânile bune ale anului 1984, sălile de cinema din Marea Britanie nu adună mai mult de 1 milion de spectatori (dintr-un total de 56 de milioane de locuitori). Primul film 4D. David Lynch desăvârșește emoția cinematografică adăugându-i un nou ingredient: bizarul de dragul bizarului.

1995. Filmele se montează și se editează pe computer. Goana după „efecte speciale”. Hollywood-ul contraatacă. Răsar clasicii de-astăzi, pe-atunci în devenire: Hugh Grant, Julia Roberts, Brad Pitt, Leonardo DiCaprio, Kate Winslet, Julianne Moore etc. Titanicul lui Cameron a costat 200 de milioane de dolari, dar i-a adus încasări de peste un miliard. Globalizarea – filmele călătoresc în toate țările și sub toate formatele (casetă, DVD, la televizor, la cinema, dublate sau cu subtitrare).

2005. Trecerea aproape totală de la analog la digital. Noi generații în filmul asiatic (vezi „O iubire imposibilă”, regia Kar Wai Wong, Hong Kong). Noul val românesc. Cristian Mungiu câștigă trofeul Palme d’Or pentru „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”. Într-o cursă în care aleargă doar el, Cameron iese pe locul doi. Filmul său 3D, SF-ul „Avatar”, doboară recordul la bilete al filmului său 2D, drama „Titanic”.

2010 – prezent. Cinemaul „feliilor de viață”, lauri aduși filmului independent din afara Statelor Unite. În prezent, cele mai multe producții au loc în India, Japonia, Coreea, Germania, Turcia, Marea Britanie și Iran.

Anul acesta, „Balanța” lui Pintilie s-a restaurat în format digital 4k și poate fi (re)văzută în cinematografe. Săptămâna trecută, „Parasite” a devenit primul film într-o altă limbă decât engleză care câștigă premiul Oscar. Acum ceva timp, cineaștii de peste Ocean au anunțat că-l vor resuscita digital pe James Dean ca să joace într-un film despre războiul din Vietnam. Filmul e programat pentru noiembrie 2020. „Așa vom face cu toți clienții care ne-au părăsit”, o spune lejer patronul companiei de filme din spatele ideii...

Uzina de vise continuă.

Referințe: Wikipedia, infoplease.com, imdb.com, cinemagia.ro, hollywoodreporter.com, scienceandmediamuseum.org.uk, filmsite.org

Cele mai noi stiri
Lajumate.ro