Live acumMangalita
Prime Time 20:00iUmor

1835, Țara Românească: primul experiment comunist

În 1835, în Țara Românească, un român încearcă să pună-n practică niște idei de stânga. Retrospectiv, putem afirma că e primul făcător de comunism din părțile noastre, dacă nu chiar primul din lumea modernă.

Statuia lui Teodor Diamant

taradacilor.ro

Mai precoce cu un veac

1835, Țara Românească. „România” secolului al XIX-lea funcționează după Regulamentul organic, un soi de constituție. Nu ne mai dirijează nici otomanii, nici fanarioții, dar suntem sub control țarist.

În rest, avem o mână de boieri, o mână de burghezi, și brațe întregi de țărani care lucrează pământurile celor dintâi. Și mulți străini, călători sau târgoveți.

Sub 4 milioane de oameni viețuiesc în Țara Românească. Bărbații de la orașe se arată în tunici turcești, la braț au femei îmbrăcate în rochii ca la Paris. De poalele rochiilor se agață cerșetori zdrențuroși și „obraznici”, în ițari neaoși.

Țara Românească e țara contrastelor. Clocotește, cu mult înainte de punctele de fierbere estimate în alte părți, sentimentul că, într-un fel sau altul, inegalitățile dintre oameni trebuie ameliorate.

I se alătură și sentimentul frustrării în fața repetatelor asupriri, ocupații și dispoziții străine.

Robia nu s-a desființat, iar ca să mergi la școală îți trebuie bani – pe care majoritatea populației nu îi are. Tradiții numeroase, distracții puține și rezervate elitelor. Nimic mecanizat, nimic comod.

Cine s-a născut boier, dacă stă cuminte, are șanse să moară boier. Restul se spetesc de pe o zi pe alta, fiecare pentru el.

Până la pașoptiști, Cuza și Marea Unire mai avem de așteptat, iar cei care vor fi părinții lui Eminescu nici nu s-au întâlnit încă. Ce să mai, e 1835 și, ca oriunde-n lume, lucrurile sunt fie la început, fie la foarte început.

În acest peisaj general, sfidând orice presupunem astăzi despre istorie și „cursul ei logic”, în 1835, la 2 ore de București, un român iscă primul experiment socialist-comunist din România. Și primul din lumea modernă, probabil.

Soții agronomi

1835, județul Săcuieni. Un județ aflat la 2 ore și un pic de mers cu trăsura de București, astăzi parte a județului Prahova. La Săcuieni dospește ceva foarte ciudat, inclasabil. Pentru ce-i aici nu prea există termen de comparație sau de referință.

Într-un colț de Săcuieni, o moșie împrejmuită. Moșia Scăieni. Localnicii trag cu ochiul peste zid și-și fac cruce. E firesc. La 1835, ce se întâmplă pe moșia lui Bălăceanu e de neînțeles: comunismul.

Românul Teodor Diamant, proaspăt întors de la Paris, desfășoară, pe moșia vărului său, Manolache Bălăceanu, un experiment comunist.

Sigur, Diamant nu-l numește astfel, nici n-ar avea cum – noțiunea încă nu există. Pe un alt meridian, Karl Marx, viitorul părinte al teoriilor comuniste (moderne), suflă-n lumânări. De-abia a împlinit 17 ani.

Ideile, însă, sunt aceleași. Doar „stofele” diferă. Și nu cu mult.

La Scăieni, vreo 60 de familii locuiesc într-o zidărie-cetate. Un bloc răsturnat la orizontală. Mănâncă, dorm și lucrează împreună. Muncesc și trăiesc laolaltă, n-au altă casă. Bătrâni, copii, femei și bărbați.

S-au înscris – din dorință proprie – în ceea ce se cheamă „Colonia soților agronomi”, o nouă formă de... trai. O nouă filozofie de viață, dacă vrem să ne exprimăm cu termenii de-acum.

Cu „hrisoave” și tot ce trebuie. Una în care Diamant le-a promis abolirea diferențelor de statut, plus înăbușirea elitelor și elitismului. Iar ei, români săraci, au zis să încerce.

Și s-au angajat față de Diamant și Bălăceanu să nu părăsească zidurile cetății, care era amenajată într-așa fel încât să mimeze, la scară mică, atât orașul, cât și satul. O țară în miniatură, a cărei vamă te obligai să n-o treci.

Pe cât posibil, se funcționa după regulile lui Diamant, mult diferite de obișnuințele Țării Românești:

Pentru ei, ocupanții pământului lui Bălăceanu, ziua de lucru are 8 ore.

Duminica e liberă.

Pe copii îi instruiesc niște pedagogi.

În perimetru, rromii sunt dezrobiți.

Nu se fac discriminări etnice sau sexuale.

Idei nemaiauzite în epocă.

Celor 60 de familii li se predică despre bucuria de a lucra în comun. Pentru un scop comun. Li se predică, pe înțelesul lor și în cuvintele vremii, despre „răfuirile dintre stări” (lupta de clasă, cum o va consacra Marx) și sărăcie. Și necesitatea de a le aboli.

Li se spune că bărbații și femeile sunt egali în drepturi și libertăți, li se spune că-i important să-și dezvolte abilitățile. Să nu lucreze pentru bani. Cei care lucrează aici, indiferent de familia din care provin, sunt plătiți și tratați la fel.

Au camere în care dorm, camere în care sunt instruiți, garaje pentru unelte, un „administrator” care îi verifică. Munca câmpului se îmbină cu manufactura.

Se trăiește ca într-o seră. Cu bune și rele, crezurile circulă între „pereții” moșiei și-i încălzesc pe oameni, îi motivează să rămână.

Într-un fel, „soții agronomi” lucrează în echivalentul de-atunci al unui C.A.P. Proprietatea e a tuturor și a nimănui, chiar dacă, în acte, ea aparține lui Bălăceanu.

Diamant are visuri mari. Vrea să extindă modelul economiei (vieții) centralizate. Întâi pe Valea Prahovei, și-apoi în toată Țara Românească. Și să se trăiască așa, speră el, până la sfârșitul veacurilor.

Din gura lui par a vorbi comuniștii de peste un secol. Cum de e posibil?

Prahova utopică

Posibil fiindcă Teodor Diamant, băiatul românizat al vistiernicului grec Iamandache Mehtupciu, zis Diamant, se întorsese de la Paris. De la studii.

La Paris intrase în cercul lui Charles Fourier. Despre Fourier trebuie să știm c-a fost un filozof francez, susținător al socialismului. Socialismul utopic, ca să fim mai preciși.

Plecând de la problemele capitalismului – condiția femeii, crize economice, starea de mizerie a muncitorimii etc –, francezul a început să predice în favoarea unei alte societăți.

Rând cu rând, vorbă cu vorbă, el a închegat imaginea unei urbe ideale. Identifică 810 tipuri de temperament, și-atunci zice că societatea perfectă ar trebui să aibă 1620 de oameni, jumătate bărbați, jumătate femei.

În lumea lui Fourier, banii n-au valoare, ca să nu mai existe sărăcie.

Societatea viitorului corespunde pasiunilor fiecărui individ în parte. Doar că pasiunile fiecărui individ în parte trebuie să se alinieze la necesitățile colectivului. Care colectiv e lipsit de protagoniști și antagoniști – toți sunt la fel de educați, la fel de avuți, la fel de fericiți.

Paradox comunist avant la lettre, dar în toată splendoarea lui.

Ca formă fizică de organizare, Fourier propune falansterul: o imensă clădire dreptunghiulară; cu dormitoare, biblioteci, bucătării, băi, fierării, tâmplării, săli de bal, săli de primire a vizitatorilor străini etc. În curtea clădirii, pășuni, grădini și câmpuri.

O micro-lume. Intelectualii vremii îl ascultă cu plăcere pe Fourier, dar așa, la nivel de poezie. Nimeni nu-i finanțează ideea.

Totuși, lui Teodor al nostru îi place ce aude c-un pic mai mult decât le place celorlalți. Se gândește să pună-n aplicare. La el acasă, în Țara Românească, pe moșia Scăieni – că doar e a lui văru-său, nu?

Și, ca să fie sigur că Bălăceanu consimte, va mai peria el, Teodor, din filozofia maestrului.

Va simplifica pe cât posibil, va îndepărta lucrurile fizic imposibile sau infantile (chestiunea temperamentelor, de pildă). În acest proces, din socialism utopic, se va întoarce în țară c-un pui de comunism.

Visul unuia plătește datoriile altuia

Bălăceanu, moșierul, se lasă înduplecat. Dar nu datorită ideilor care mișunau în capul lui văru-său, ci fiindcă își rezolva sieși un conflict bănesc c-un fost arendaș, care-i pusese moșia sub sechestru.

Se ajunge la un mic compromis „ideologic”, un artificiu grabnic salvator de moșie: primii 10 oameni care se înscriu în „colonie” devin arendași, adică plătesc o chirie lui Bălăceanu. Contractul se semnează la 10 martie 1835.

Celor 10 le mai urmează alte câteva zeci de persoane, de familii. Aici intervine Teodor – ei nu vor fi nicicând prinși în formula de arendași sau în orice altă formulă locală.

Din acest punct de vedere, Diamant vrea să respecte întocmai viziunea maestrului Fourier: oameni liberi de obligații bănești, dar obligați de binele comun. Și de ascultarea supremului conducător în zonă, Bălăceanu, un ins dezinteresat.

Un an de zile se trăiește așa, ca într-un clopot de sticlă. Ce „hram” purtau cei care s-au înscris, de bunăvoie, în visul proto-comunist al lui Diamant, cu ce gânduri și-au părăsit rudele, cum li se părea și cât înțelegeau din noua lor viață – chestiuni greu de intuit. Informațiile nu s-au păstrat.

Ce știm e că falansterul a funcționat vreme de un an și jumătate, în condiții din ce în ce mai grele. Socoteala franțuzească nu se lipea de hainele românești, deși începutul fusese promițător.

Falansterul era o utopie, și românii de-acolo s-au trezit, la un moment dat, dezvrăjiți. Nu trăiau viața, cu bune și rele. Trăiau un simulacru de viață. Și încă unul dur. Nu semăna deloc cu fericirea.

Când l-a desființat domnitorul Ghica, în decembrie 1836, în clădirea ce aducea a bloc culcat ființau 100 de inși. S-au împrăștiat care-încotro.

La fel și românul Teodor Diamant, primul făcător de comunism. În Țara Românească a anului 1835.

Cine trece prin Boldești-Scăeni, îi poate remarca statuia.

Referințe: ziare.com, Wikipedia, historia.ro

Cele mai noi stiri
Lajumate.ro