20 iunie, ziua în care una dintre mințile luminate ale României era furată de o boală necruțătoare: „Între timp, uitase mersul şi se afla într-un scaun cu rotile”

 
+3 click pentru
galerie

Una dintre marile minți ale țării noastre se stingea în dimineața zilei de 20 iunie 1995. În casa sa din Cartierul Latin, M. își dădea ultima suflare în apropiere de ora 9.00. 

Emil Cioran, unul dintre marii filosofi ai României, a murit la Paris, acolo unde a locuit mai bine de 50 de ani, doborât de una dintre cele mai crunte boli, Alzheimer.

CINE A FOST M.

Emil Cioran s-a născut la Rășinari, aflat pe atunci în comitatul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran , era originară din Veneția de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraș. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autoritățile austro-ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimeatransilvană.

După studii clasice la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din București. A fost coleg cu Constantin Noica și Mircea Eliade, elev al lui Tudor Vianu și Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinerețe a arătat înclinație spre agnosticism, apărându-i evidentă "incoveniența existenței". În timpul studenției a fost în mod deosebit influențat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. În 1933 obține o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann și Ludwig Klages.

CELEBRU ÎN LIMBA FRANCEZĂ

Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente. Preocupat de problema morții și a suferinței, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supraviețuirii. Tema alienării omului, temă existențialistă prin excelență, prezentă la Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, este formulată astfel, în 1932, de tânărul Cioran: "Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?”.

Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingența ființei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului, refuzul consolidării prin credință, obsesia absolutului, viața ca expresie a exilului metafizic al omului etc. Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoștea bine din vastele sale lecturi și mai ales din autorii și memorialiștii perioadelor de decadență, de unde reflecțiile marcat gnostice și antimoderniste, oarecum în linia spengleriană, asupra destinului omului și civilizației. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile și nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat. Astăzi, el este pe cale să se distrugă prin obiectivare de sine, producție și reproducție irepresibilă, exces de autoanaliză, de transparență și prin triumful artificialului.

Ironia destinului a vrut ca Emil Cioran să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinerețe.

LUPTA CU ALZHEIMER

Cioran s-a îmbolnăvit de Alzheimer, iar unul dintre martorii dezintegrării mentale a lui Cioran a fost Gabriel Liiceanu, care a povestit într-unul dintre volumele sale cum boala punea stăpânire pe mintea sa genială:

Aflându- se la Editura Gallimard, uită drumul spre casă. Doi ani mai târziu este internat la Spitalul Broca din Paris, pierzând darul care nu ne este dat decât nouă, oamenilor, şi grație căruia el supravieţuise: cuvintele”. ”Într-o zi… Cioran a dispărut”, rememorează Liiceanu o altă întâmplare de la spital. ”Infirmierele l-au căutat vreme de ore, descoperindu-1, în cele din urmă, în dulapul din camera lui. Le-a mărturisit că e sfârşit de oboseală pentru că se plimbase ore întregi, printr-o noapte desăvârşită, într-un oraş necunoscut. L-am văzut ultima oară, la spital, în vara lui 1994. Între timp, uitase mersul şi se afla într-un scaun cu rotile”.

ȘI-A PIERDUT CEA MAI MARE AVERE

Ultimele zile ale vieții sale au fost însă o neprogramată întoarcere la rădăcini. Deşi uitase cuvintele şi nu-şi mai aducea aminte cine este şi ce făcuse în viață, Cioran a început să vorbească, dintr- odată, în limba română. Nu o mai vorbise de mai bine de 50 de ani, dar boala, ca şi viața, are şi părţi bune. Specialiştii afirmă că revenirea la limba maternă ține de fenomenul uitării, definitoriu pentru demența senilă de tip Alzheimer. Că boala, încetul cu încetul, îți confiscă amintirile în ordinea lor inversă şi că, la final, rămâi cu limba maternă şi cu imaginile primilor ani de viață. Când a murit, pe 20 iunie 1995, la 84 de ani, Emil Cioran era un copil fericit. 
 

Sursa: Wikipedia, Libertatea.



facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI
50 DE ANI DE LA PRIMA ASELENIZARE

vezi mai multe