Live acumObservator 16
Prime Time 20:00Chefi la cutite

La mulți ani, lume! Astăzi se fac 40 de ani de când înălțăm ziduri.

Pe 30 noiembrie 1979, trupa Pink Floyd dă lumii albumul The Wall. În 40 de ani, lumea a îmbătrânit odios și albumul a devenit simbol.

Piața Universității, decembrie 1989.

Rare Historical Photos

E vară, 6 iulie 1977. Trupa Pink Floyd concertează pe un stadion din Montreal. Nu există public prost, zic unii artiști. N-o exista, dar uite că-n acea seară de miercuri, publicul e prost. Țipă aiurea, râde, vorbește peste versuri. Nu există artist să nu-și iubească publicul, n-o exista, dar uite că basistul trupei, Roger Waters, scuipă un fan. Oamenii plătesc bani grei pe un concert ca să fie scuipați, rockerii scriu versuri ca să nu le-asculte nimeni. „Care-i treaba cu lumea?”, se întreabă Waters după concert, într-un taxi. Între el, Roger, un om care mănâncă, doarme și iubește și tipul pe care l-a scuipat, om care mănâncă, doarme și iubește, convenția om-om a eșuat. Poate că-i doar un incident mărunt, o mică mârlănie în care la fel de vinovați sunt și unul, și altul. Sau nu. Poate că nu-i despre asta, poate că e, de fapt, despre ură. Totul. Despre cum trăim singuri, împreună. Roger Waters are o revelație. Vrea să facă un cadou lumii, o piesă sau un album, nu e foarte sigur, și-și dă seama că vrea să fie un cadou memorabil, un imn, și știe că cel mai memorabil cadou din istoria omenirii a fost o răzbunare. Va compune un cal troian și-l va dărui lumii, iar noi ne vom regrupa, an de an, în jurul acestui cadou pe care-l iubim pentru că e egal cu noi înșine și pe care-l urâm din fix același motiv. Și-așa a fost. 877 de zile mai târziu, pe 30 noiembrie 1979, Pink Floyd lansează cel mai de lume album muzical din câte există: The Wall, Zidul. E „de lume” nu pentru că-i comercial și i-a îmbogățit pe membrii trupei, ci pentru că astăzi, iată, la 40 de ani de la lansare, așa a îmbătrânit lumea, omenirea, așa am ajuns noi, oamenii, niște zidari care punem din când în când umăr lângă umăr doar spre a măsura cât de mare trebuie să fie cărămizile ca umerii noștri să nu se mai atingă vreodată. Dacă nu ne place de noi astfel, să ne privim de departe, ca să-l parafrazăm pe nenea Iancu. Dar mai bine să n-o facem, mai bine să ne privim de aproape, ca să ne cunoaștem mai bine. Ziduri. We don't need no education. În 1980, la New York, John Lennon e oprit pe stradă să dea un autograf. Refuză, își continuă drumul. Cel care a cerut autograful îl împușcă. Așa moare John Lennon. În așteptarea poliției, criminalul citește „De veghe în lanul de seacară”. Ziduri. We don't need no thought control. La București se muncește, nu se gândește, apare emisiunea radio „Antena tineretului”. Din cuprins: „Raport utecist în frontul muncii pentru țară”. În 1981, iranieni și irakieni se trezesc, se spală pe dinți, își beau cafeaua și se gândesc cum să se omoare unii pe alții. Și ce dacă s-au dus 100.000 de oameni într-un an? Războiul Iran-Irak continuă, până-n 1988 mai e, până la 1 milion de oameni mai e. Ziduri. No dark sarcasm in the classroom. Poftiți la umor negru, e pe toate drumurile! În 1982, în statul Virginia, un om refuză să fie încarcerat pe viață, crede c-ar fi insuportabil de trist. Preferă pedeapsa cu moartea și primește ce preferă. Un an mai târziu, la finele lunii noiembrie, PCR ordonă transferul a 753 de copii cu handicap la Chighid. Din cei 753 de copii care se aflau pe listă, copiii care ajung acolo vor fi bătuți, legați de pat și lăsați să-și mănânce propriile dejecții. Din cei 753 de copii care se aflau pe listă, copiii care nu ajung acolo vor fi dați jos din mașină și abandonați într-un câmp. Vor agonzia și nu-i va auzi nimeni. Trageți dumneavoastră concluzia. Ziduri. Teachers, leave them kids alone. În 1984 se inaugurează canalul Dunăre-Marea Neagră, făcut pe cârca deținuților politici, și sute de constănțeni au fost scoși din casele lor ca să aplaude realizarea cuplului Ceaușescu; în 1985, Etiopia numără cu 8 milioane de oameni mai puțin, 8 milioane de oameni s-au sfârșit pentru că n-aveau ce să mănânce; în Rwanda, braconierii mutilează sute de gorile pe care le vând suvenir milionarilor occidentali, apărătoarea gorilelor este redusă la tăcere cu o macetă; pe 26 aprilie 1986 explodează centrala de la Cernobîl și fotografiile de pe Google ale orașului părăsit în grabă acum 33 de ani ne înduioșează într-un fel comod și egoist. Ziduri. Hey, teachers, leave those kids alone. În 1989, pe prima pagină a ziarului Scînteia, discursul mult-iubitului conducător e transcris cu toate greșelile gramaticale și de pronunțare, iar treaba asta e ca un făcut cu ochiul, românii încep să-și facă cu ochiul, în Piața Universității sunt tancuri și se urlă prin pâlnii și se aleargă care încotro, doar printre cadavrele tinerilor români de 19 ani care s-au împușcat între ei pe aeroportul Otopeni fiindcă li s-a comunicat prin stație că sunt teroriști nu se urlă și nu se aleargă, acolo se tace și se merge încet. Și dacă de Crăciunul românilor se mănâncă cam nimic și se respiră o libertate ciudată și tristă, de Revelionul berlinezilor familii demult pierdute se reunesc, da, zidul fizic a căzut, însă lumea are grijă să-și înalțe alte ziduri. All in all it's just another brick in the wall. Dacă Regele Mihai e lăsat să intre în țară abia în 1992, în 1993 bucureștenii află că 5 militari din Transnistria stau într-o cușcă și-și așteaptă moartea, în timp ce localnicii din Hădăreni distrug casele rromilor și-i bagă pe aceștia în grajduri. Ziduri. All in all you're just another brick in the wall. La 4 ani după, în lume sunt 10 milioane de computere conectate la Internet, un început naiv al unei adicții de care astăzi suferă 420 de milioane de oameni – la 4 ore pe zi pierdem, per total, 10 ani de viață. Ziduri. I don't need no arms around me. În 1999, un președinte comunist chinez care ne zâmbește discret din strângeri de mână cu demnitari români dă ordin ca toți membrii mișcării religioase Falun Gong să fie persecutați public, să fie puși la pământ și călcați pe cap. Ziduri. And I don’t need no drugs to calm me. În anul 2000, când noi n-am mai fost copii, lumea s-a sfârșit – nu pentru toți, dar cu siguranță pentru cei 100 de pasageri ai ultimului avion Concorde, prăbușit în pofida faptului că centurile le verificase o stewardesă care zâmbise atât de corect politic tuturor. În 2001, mexicani, francezi, thailandezi, dâmbovițeni și alți oameni de pe mapamond care au satelit cască gura la un reality-show. Îi zice 9/11. Din păcate, reality-show-ul e real și n-are pic de haz în el, e la fel de real ca terorismul Al Qaeda și la fel de trist ca cele 2993 de familii sărăcite, fiecare, cu un membru. Ziduri. I have seen the writing on the wall. În 2005, Michael Jackson e acuzat de pedofilie, la Paris încep revolte de stradă, Pământul e într-atât de poluat că 200 de miliarde de tone de gheață din calota glaciară s-au topit. Conducătorii statelor lumii nu se pun de acord asupra unor soluții. Ziduri. Don't think I need anything at all. Tinerii din 2009 dau în fiecare zi un subiect presei din România, „emo” pare a fi ceva între fixul de a purta o bluză neagră și niște tatuaje făcute cu lama, omologii din Țara Soarelui Răsare se plâng și ei, un an mai târziu, că 100.000 de japonezi refuză să părăsească casa, într-o formă de alienare în masă numită hikikomori. Ziduri. No, don't think I need anything at all. În 2011, după ce un piețar tunisian și-a dat foc, începe Primăvara Arabă. Ziduri. All in all it was all just bricks in the wall. De 4 ani încoace, substantivul comun „colectiv” are o rezonanță dureroasă și românii-l evită. Acum 2 ani, Trump a promis că va construi un zid la granița cu Mexicul. Anul ăsta, Sri Lanka a căzut sub bombardamente. All in all you were all just bricks in the wall. Lumea continuă, zid după zid. La mulți ani, The Wall! Ești imn.