Live acumObservator 06
Prime Time 20:00Sacrificiul

A doua viață a Ioanei d`Arc! S-a întors din morți după ce a fost arsă pe rug și a cucerit un popor întreg

La cinci ani după ce fecioara din Orleans, Ioana d`Arc, a fost arsă în piața din Rouen, în sătulețul lotharingian Grance-aux-Ormes a apărut o femeie necunoscută, pe nume Claude. Ea îi căuta pe cei doi frați ai fecioarei din Orleans, „dintre care unul, după cum spune cronicarul, era cavaler și se numea Messire Pierre, iar celălalt era scutier și i se spunea Petit-Jean”.

Văzând-o pe femeia necunoscută, frații au rămas muți de uimire: aceasta semăna ca două picături de apă cu Ioana, sora lor moartă. „Păi, chiar așa și este. Sunt Ioana”, le-a confirmat Claude bănuiala. Așa a început una dintre cele mai uimitoare pagini din istoria Franței.

Minunata veste a făcut înconjurul Lotharingiei. Veneau oameni de peste tot s-o vadă cu ochii lor pe Ioana revenită la viață. Foștii tovarăși de luptă ai fecioarei din Orleans, indgnați de acest zvon blasfemator, au luat rând pe rând drumul spre Metz, pentru a o demasca pe impostoare. Dar când au avut-o în față pe cea care își spunea Ioana, au căzut cu fața la pământ și, scăldați în lacrimi, i-au sărutat mâinile.

Este vorba despre Nicole Lauve, sieur Nicole Groguet și sieur Aubert Boulle. Așa-zisa Claude le-a spus lucruri pe care nu avea cum să le știe decât Ioana. Frații Ioanei d`Arc au poftit-o pe Claude la ei acasă, unde ea a și rămas o vreme. Așa încât au putu vorbi pe îndelete. Ioana răspundea bucuroasă la toate întrebările despre copilărie și despre ceea ce făcuse după aceea. Nu a fost prinsă cu nici o minciună, oricât au pus-o la încercare.

Câteva zile mai tărziu, însoțită de frații ei, ea s-a dus la Merville, la sărbătoarea Sfintei Treimi. Seniorii din partea locului i-au pus armura ostășească, fără de care își închipuiau că viața nu ar fi avut nici un sens pentru ea. I-au dat un cal, pe care ea a încălecat „destul de voinicește”, o spadă și haine bărbătești.

Citește și: Ioana d’Arc, sfânta, eroina nationala sau doar o schizofrenica?

Din Metz, ea a plecat la Arlon, la curtea marii ducese de Luxemburg. Aici, pe Ioana o mai așteptau o încercare, căci nu mai avea de-a face cu niște seniori de provincie, ci cu o suverană care avea dreptul de a dispune de viața și de avutul supușilor săi. Dar fata nu s-a speriat. Ea s-a înfățișat cu demnitate în fața ducesei, care i-a pus întrebări, a ascultat-o, după care a declarat în fața tuturor celor de față că de-atunci încolo avea să-i fie prietenă. Ducesa a invitat-o pe Ioana la castelul său și a tratat-o cum nu se poate mai bine.

De acolo, Ioana a plecat la Koln, la contele Warnenburg, unul dintre cei mai puternici seniori ai pământurilor de pe Rin, care s-a declarat un zelos susținător al ei. Atât contele, cât și tatăl său au primit-o pe Ioana cu cele mai calde îmbrățisări: „Când a sosit, contele, iubind-o din tot sufletul, a pus să i se făurească o armură bună”.

Întorcându-se la Luxemburg, Ioana a cucerit inima unui senior lotharingian, sir Robert des Armoises, care i-a cerut mâna. Ea a acceptat. A fost o nuntă cu mare fast. Cu privire la acestă însoțire există două mărturii, a căror autenticitate est în afara oricărui dubiu. În actul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 1436, menționat de Dom Calmet în Istoria Lotharingiei, se spune: „Noi, Robert des armoises, cavaler, seignur de Tichemont, dăm în deplină folosință Jeannei du Lis, Fecioara Franceză, doamnei sus-numite de Tichimon, tot ceea ce va fi înșiruit mai jos...”.

Ioana a fost recunoscută și de Orleansul pe care îl eliberase cândva. În înscrisurile registrelor din anul 1436 ale cetății Orleans se poate citi că un anume Fleur de Lys, un brav crainic, a primit pe data de 9 august al aceluiași an doi reali de aur în sem de recunoștință pentru a fi adus în oraș câteva scrisori de la Fecioara Ioana. Pe 21 august, după cum reiese din aceleași înscrisuri, la Orleans a venit unul dintre frații Ioanei d`Arc, Jean du Lis. Înainte de a veni, se întâlnise cu regele și îi ceruse îngăduința „de a-și aduce sora”.

Să-și aducă sora! Simplitatea acestor cuvinte pune pe gânduri. Ele demonstrează, în mod indubitabil, că Jean du Lis își recunoștea sra în așa-zisa Claude, mai mult decât atât, recunoașterea de ătre el era confrmată de către municipalitatea Orleansului.

În nici unul dintre documentele amintite mai sus nu este exprimată nici cea mai mică îndoială în legătură cu identitatea Ioanei. Fecioara arsă pe rug în urmă cu cinci ani este menționată de ele ca și cum ar fi fost în viață.

Însă toate aceste recunoașteri par incredibile, și e greu de crezut că Jeanne du Armoises a fost într-adevăr Ioana d`Arc. Chiar reușise Fecioara din Orleans să scape de rug?

Unii cercetători încearcă să infirme faptul că ea a fost arsă pe rug la Rouen. Istoricul Jean Grimod a publicat o carte care a făcut multă vâlvă și care poartă chiar acest titlu: A fost Jeanne dArc arsă pe rug? Suținătorii ideii că Jeanne des Armoises este Ioana d`Arc salvată în mod miraculos neagă vehement impostura. Documentele găsite de ei ca argumente sunt, într-adevăr, de luat în seamă.

În primul rând este vorba despre cronica parohului bisericii Saint-Thibaud, care conține mărturiile ambilor frați ai Ioanei d`Arc – Messire Pierre și scutierul Petit-Jean, precum și ale unor nobili: Nicolae Lauve, Aubert boulle, Nicole Groguet, ducesa de Luxemburg, „mai mulți locuitori din Metz”.

Un amânunt curios al acestei enigme este: dacă această femeie ar fi fost o impostoare, ea ar fi încercat, mai mult ca sigur să folosească la maximum gloria Ioanei, ar fi început sp umble prin orașe și prin târguri și să proclame: „Sunt Ioana Fecioara din Orleans”! Asta i-ar fi adus nu numai cinstire, ci și cele mai mari avantaje cu putință. Or, ea nu a afăcut nimic altceva decât să-și aleagă un soț și să se mărite. Și nu a căutat nici slavă, nici vreun semn special de recunoștință din partea orașelor și satelor!

Poate că tocmai acesta este adevărul: această căsătorie a fost scopul și marele succes al impostoarei. În acest caz, contesa des armoises, odată atins scopul material, putea să se culce pe lauri și să renunțe la a mai face pași îndrăzneți, riscând să fie demascată. „Dacă nu ar fi fost Ioana, scriu unii istorici, purtarea ei ar fi fost nu numai nesăbuită, ci de-a dreptul smintită...Căci la Orleans oricine o putea da în vileag, și oamenii care ăși dăduseră sângele alături de adevărata Ioana, și nobilimea locală, și mama ei, Isabelle de Vouthon”.

Cel mai veridic din toată acestă istorie este faptul că mulți francezi nu au crezut în „rugul de la Rouen”. Încă în anul 1431, prin Normandia, și ulterior și în afara ei, circulau cele mai incredibile zvonuri. În anul 1503, cronicarul Symphorien Champier scria: „În ciuda francezilor, Ioana a fost predată englezilor și aceia au ars-o la Rouen; dar francezii infirmă acest lucru”. La fel de prudent vorbește despre asta și o cronică bretonă din 1540: „În ajunul sărbătorii de Împărtășanie, Fecioara a fost arsă pe rug la Rouen, ori a fost osândită la arderea pe rug”.

Execuția Ioanei d`Arc a fost publică, dar norodul adunat în piață nu a putut vedea mare lucru. În ziua aceea au fost îngrămădiți în piața din Rouen opt sute de oșteni înarmați cu spade și ghioage. Osânditei i se pusese o bonetă enormă, care îi ascundea fașa aproape de tot, iar partea de jos a feței, spune cronicarul, „era ascunsă sub un acoperământ”.

Concluzia nu poate fi decât una: în ziua aceea a fost într-adevăr arsă la Rouen o femeie. Nu există însă nici un fel de dovadă că femeia aceea a fost Ioana. Este posibil să fi fost altcineva în locul ei.

Istoricul francez Marcel Hervier afirmă că în temnița unde a fost ținută Ioana există o trecere subterană prin care este posibil ca ea să fi fugit. El precizează că „afirmația se bazează pe documentele comisiei de anchetă, în care este descris în detaliu locul respectiv”. Rezultă că Ioana a avut posibilitatea de a fugi înainte de execuție, cu ajutorul cuiva, desigur, și de a reapărea după cinci ani. Nu există nici un contraargument la posibilitatea că Ioana d`Arc și contesa des Armoises să fie una și aceeași persoană.