Live acumObservator 06
Prime Time 20:00Poftiti pe la noi: Poftiti la munca (r)

„Să freci menta” era treabă-n gospodărie! Expresii românești și originea lor

„A freca menta”, „a nimerit orbul Brăila”, „blană” etc, expresiile românești arată că, la noi, cel mai bine a dus-o umorul. Ca-n joculețul cu „telefonul fără fir”, de la ce s-a plecat și unde s-a ajuns e cale lungă...

Boier din epoca fanariotă.

Fundatia Calea Victoriei

„Să freci menta”, „a nimerit orbul Brăila”, „blană” etc, că-s de dată recentă sau de pe vremea lu' Pazvante chioru', expresiile românești arată că, la noi, cel mai bine a dus-o umorul. Nedumeriri, anecdote urbane, obiceiuri de odinioară, poporul a găsit o formulă pentru fiecare. Ca-n joculețul cu „telefonul fără fir”, de la ce s-a plecat și unde s-a ajuns e cale lungă...

A lua-o pe la Ploiești

„Zi direct, n-o mai lua pe la Ploiești!”, adică fără ocolișuri și fără pierdut vremea. Expresia originală era „a o lua ca la Ploiești” și are legătură cu... mersul trenurilor.

1880, Gara din Ploiești. Avem linia București-Ploiești, construită-n 1872 și linia Ploiești-Predeal, construită-n 1879. O singură gară, un singur traseu mare, București-Predeal, dar două șine de tren diferite, fiindcă fuseseră construite la 7 ani diferență.

Ceea ce însemna că, la Ploiești, toată lumea trebuia să se dea jos din tren și, timp de câteva zeci de minute, să-și facă de lucru prin gară, să bea o limonadă la restaurantul gării, să ia nimicuri de la vânzătorii ambulanți.

Cam jumătate de ceas dura ca trenul să intre pe o linie de manevră. Locomotiva era decuplată și pusă la celălalt capăt al trenului, așa încât ultimul vagon devenea primul. Odată întorși în tren, pasagerii aveau senzația că trenul o ia invers, că se întoarce înapoi la București.

Mișcarea asta cu pusul trenului cruciș ca să intre pe linia de Predeal li se părea românilor de-a îndoaselea și-i amețea. Ei voiau ca trenul „să meargă direct”, iar acest „să meargă direct”, nu pe ocolite ca-n gara din Ploiești, a intrat repede și-n vorbire.

A nimerit orbu' Brăila

Alt oraș, altă vorbă. Unii zic că Brăila e un oraș foarte bine sistematizat, cu străzi simple, deci până și un nevăzător s-ar descurca. Lingvistul Alexandru Graur ne dă explicația pe bune, care-i mult mai hazlie. În cercurile medicale se folosea construcția „a nimerit orbul Braille”, Braille fiind limbajul nevăzătorilor. Românul de-atunci nu știa de Braille și auzea ce știa: Brăila.

Nici în clin, nici în mânecă

Mâneca acoperă brațul, iar clinul, în limbajul croitorilor, e bucata aia de material care se folosește ca adaos pentru a lărgi o haină. Dar expresia care înseamnă „a nu avea nimic de-a face”... nu are nimic de-a face cu hainele. Ci cu mânatul cailor. În Transilvania, într-un limbaj profund regional, țăranii spuneau că sunt „în mânec” când mânau caii sau boii pentru a urca un deal, respectiv „în clin” când coborau la vale.

Despre căruțașul care stătea pe loc se zicea că nu e nici în clin, nici în mânecă. Evident, acela era un căruțaș care „nu avea nimic a face” – n-avea nimic de făcut. A intrat „de”-ul în vorbă și sensul a luat-o din loc.

A sări ca prostul din baie

O expresie de circulație restrânsă, ce-i drept, o mai folosesc unii vârstnici când se referă la naivitatea vreunui seamăn. E printre puținele expresii care s-au păstrat după anecdote urbane: pe la început de 1900, în baia comunală Grivița, locul în care se spălau mai nevoiașii Bucureștiului, un ins a vrut să facă o glumă și a strigat că-i cutremur.

Oamenii s-au prins care-i poanta și au stat liniștiți, numai unu' a ieșit în plină stradă, gol-goluț. De ăla care „a sărit ca prostul din baie” a râs toată mahalaua Griviței, și râsul a perpetuat zicala până-n zilele noastre.

Cât ai zice pește

Niciun pește! „Bem şi mâncăm… Pe parale peştin date”, scria Anton Pann prin secolul al XIX-lea. „Parale peștin” însemna „bani în mână”, bani dați cuiva pe loc. De la un punct încolo, românii au folosit turcismul „peștin” (mai apare și „peșin”) drept cuvânt de sine stătător, cu sensul de la îndemână, repede, imediat. Când rostim „cât ai zice pește”, rostim, de fapt, o încurcătură fonetică a expresiei „cât ai zice peștin”...

A freca menta

„Eh, ce să facă, nu face nimic. Freacă menta!” Da, doar că a freca menta chiar era o treabă de gospodărie pe la curțile boierilor de altădată.

Când au ajuns în Țara Românească, în epoca fanariotă, boierii greci își puneau slujitorii să frece masa cu mentă proaspătă ca să dea lemnului un miros mai plăcut. Boierilor români le-a plăcut obiceiul și s-au luat după greci. Și slujitorilor români le-a plăcut noua sarcină. Atât de tare le-a plăcut că nu mai cărau nici lemne, nici apă, fofilându-se care cum puteau de la sarcinile mai grele din gospodărie. Când îi căutai, ei aveau o treabă, una și bună: frecau menta.

Blană

E un argou extrem de utilizat în ultimii ani, da' ca să ajungă aici, „blană” a luat-o pe niște căi ocolite, și toate au legătură cu ideea de lemn.

Pentru că primul și cel mai vechi sens al termenului „blană” e acela de scândură, buștean, podea, și chestia asta se verifică. „A dormi blană” e ca „a dormi buștean”, la fel cum „a te face blană” e sinonim cu „a te face lemn” (de la băutură), iar „a-i da blană” (mașinii)... exact, a apăsa accelerația până la podea, până la maxim. De-aici e simplu de intuit: lemnul a ieșit de tot din poveste, iar „blană” s-a însoțit de „maxim” cel la figurat și frații lui din cartier (bombă, marfă, șmecher etc).

A avea scaun la cap

Dacă rămânem în zona lemnului, musai să aducem și „a avea scaun la cap” în discuție, printre cele mai vechi și uzitate vorbe din popor. Expresia s-a păstrat neșifonată încă din Evul Mediu, de când „scaun” se referea la scaunul domnesc. Domnitorul, sfetnicii lui, judecătoriile, tribunalul, cei câțiva oameni care, puși pe un scaun anume, reprezentau autoritatea.

În popor, cel mai de vază compliment care ți se putea face era că ai o judecată atât de bună că ai merita și tu scaunul tău, adică ai merita să conduci pe alții. Cum scaunul fizic era deja luat, s-a găsit metafora împăciuitoare „la cap”.

Ne mișcăm în reluare

Vine din internaționala lume a sportului, în special a fotbalului, și, ca expresie, la noi a prins cel mai bine.

În a doua jumătate a secolului XX, antrenorii cu ștaif făceau rost de filmarea ultimei prestații a sportivilor pe care-i aveau în grijă, îi strângeau pe aceștia într-o cameră și vizionau filmarea împreună, „reluarea” a ceea ce trăiseră „în direct”.

Ca să le arate exact unde-i loc de îmbunătățiri, antrenorii derulau caseta cu încetinitorul. Pentru următorul meci sau concurs, în spirit de glumă, sportivii erau sfătuiți să fie atenți la ce au analizat în reluare, dar să nu se miște ca în reluare. „Ca”-ul s-a pierdut între două pase, spre câștigul umorului.

Piatră de încercare

Și ultima, piatra de încercare. Că noi o folosim la figurat e una, însă ea desemna fix ce se aude: o piatră cu care se încerca ceva. Acel ceva era aurul, căci piatra de încercare era o rocă dură cu care bijutierii frecau metalele prețioase ca să le stabilească puritatea și originea. Cam cum am făcut noi acum cu expresiile...

Surse: wiktionary, dilemaveche.ro, adevarul.ro, istorie-pe-scurt.ro, zaiafet.blogspot.com