Live acumAsia Express - Drumul Comorilor
Prime Time 20:00Asia Express - Drumul Comorilor

A trăit şi a murit în SĂRĂCIE. Scrisoarea care ne arată un Eminescu măcinat de neajunsuri:“Curgeau zdrenţele de pe el. Era dureroasă înfăţişarea acestui tânăr”

Despre ultimii ani din viaţa marelui poet s-au scris multe. Puţini sunt, însă, cei care au habar că viaţa lui Eminescu a stat sub semnul neajunsurilor. Juristul şi istoricul român Nicolae Densuşianu l-a cunoscut pe Mihai Eminescu în 1867,  la Sibiu, atunci când poetul, la vârsta de 17 ani, şi era deja răzbit de greutăţi

Despre ultimii ani din viaţa marelui poet s-au scris multe. Puţini sunt, însă, cei care au habar că viaţa lui Eminescu a stat sub semnul neajunsurilor. Juristul şi istoricul român Nicolae Densuşianu l-a cunoscut pe Mihai Eminescu în 1867, la Sibiu, atunci când poetul, la vârsta de 17 ani, şi era deja răzbit de greutăţi

După scurta copilărie petrecută la Botoşani şi Ipoteşti, Mihai Eminescu la numai șapte ani este luat luat de tatăl său şi dus la Cernăuţi la şcoală. Căminarul Gheorghe Eminovici trebuie să opteze pentru singurul institut de la Botoşani, pensionul lui Ladislav Ferderber sau şcoala primară Greco-orientală din Cernăuţi, aşa zisul Naţional-Hauptschule. Cum tatăl are ambiţie ca fiii lui să înveţe carte, optează pentru şcoala Greco-orientală din Cernăuţi.

În august 1857, cerând paşaport pentru fiii săi, Eminovici trece printre ei şi pe Mihai, „în vârsta de șapte ani”, „părul negru, ochii negri, nasul potrivit, faţa smolită”. Liceul se dovedeşte un loc de mare importanţă pentru viitorul geniu, fiind mereu sub aripa protectoare a lui Aron Pumnul.

“UN TÂNĂR CU FAŢA NEGRICIOASĂ, CU OCHII MARI DESCHIŞI… ERA EMINESCU”

Cunoscutul istoric şi jurist, care, ca şi Eminescu, împărtăşea dragostea pentru poezie şi avea o stare materială mult mai bună: l-a îmbrăcat, hrănit şi adăpostit timp de vreo trei zile pe tânărul poet, după care s-au despărţit şi nu s-au mai întâlnit niciodată.

“Eram student în drept la facultatea din Sibiu în anii 1865 - 1870. Într-o zi de toamnă, anul nu-mi pot aduce bine aminte, pe când treceam pe strada măcelarilor, mă întâmpina din jos de poştă un tânăr de la institutul teologic-pedgogic de acolo şi-mi prezintă pe un alt om tânăr, cu faţa negricioasă, cu ochii mari deschişi, cu un zâmbet pe buze şi îmi spune că este Eminescu, care anume mă caută pe mine. Până aici, între mine şi Eminescu nu existase nici o cunoştinţă personală.

Dânsul publica pe timpul acela în Familia d-lui Vulcan (revista lui Iosif Vulcan) primele sale încercări poetice, şi eu, care eram pe timpul acela un tânăr începător în cariera cea grea şi foarte grea a literaturii noastre, făceam din când în când exerciţii de versuri prin Familia d-lui Vulcan.

Aşa că din Familia ne cunoşteam amândoi, noi, care în acelaşi timp alergam cu tot zelul tinereţii după favorurile muzelor. Eu citeam cu deosebită atenţiune versurile sale şi mărturisesc că-mi plăceau. Erau simple fantezii drăgălaşe şi uşoare, mai mult orientale decât româneşti, îmbrăcate în o limbă moale, aproape efeminată. Vorbesc de primele sale încercări”, povesteşte Nicolae Densuşianu în scrisoare.

“BIETUL OM ÎNCERCA SĂ ÎŞI ACOPERE PIELEA CU O JACHETĂ RUPTĂ, ÎN TOATE PĂRŢILE ZDRENŢUITĂ…”

„Acum vă puteţi închipui bucuria ce o simţeam când văzui înaintea mea pe acest tânăr scriitor îmbrăcat într-un costum cu totul singular. O spun, nu în dezonorarea acestui om, ci pentru cunoaşterea crudei sale sorţi, că, în adevăratul înţeles al cuvântului, curgeau zdrenţele de pe el. Abia se mai vedea pe la gât un mic rest de cămaşă neagră, iar pieptul de sus şi până jos era gol şi cu mare necaz cerca bietul om să-şi acopere pielea cu o jachetă ruptă, în toate părţile zdrenţuită de la mâneci până la coate, şi cu nişte simpli pantaloni zdrenţuiţi din sus şi zdrenţuiţi din jos.

Era întru adevăr dureroasă înfăţişarea externă a acestui tânăr şi atunci am zis în mine: cumplită mizerie a trebuit să sufere omul acesta în viaţa lui, încă atât de fragedă. Şi cu toate că el se afla în costumul celei mai crude suferinţe, îţi zâmbea întruna, cu atâta mulţumire, ca şi când întreaga lume ar fi fost a lui”.

ARON PUMNUL MURISE ŞI PLECASE SĂ ÎŞI CONTINUE STUDIILE LA BLAJ. AVEA NEVOIE SĂ TREACĂ FRONTIERA!

“L-am dus numaidecât la mine acasă, i-am dat cămaşă, cravată, vestă, jachetă, ghete, aşa că din vechiul costum nu-i mai rămăsese nimic. Eminescu bani sau mijloace pentru a putea studia nu avea. Şi de unde să aibă sărmanul, el, pe care soarta îl aruncase în lume încă de mic copil. După moartea lui Pumnul (n.r. Aron Pumnul: 1818 - 1866), sub a cărui protecţiune începuse studiile în Cernăuţi şi pentru care bărbat dânsul avusese o sfântă veneraţie, în toată viaţa sa, Eminescu a plecat să-şi continue studiile la Blaj, în Transilvania. Cât timp va fi stat aici, nu pot şti, dar din Blaj a plecat apoi la Sibiu, ca din Sibiu să treacă în Ţara Românească. În Sibiu a stat la mine în casă vreo trei zile şi,spunându-mi că nu are pasport, mă rugă ca să fac tot posibilul ca el să poată trece peste frontieră”, scria Nicolae Densuşianu.

"AJUNSESE UN OM DISPERAT DIN CAUZA SUFERINŢELOR CU CARE AVUSESE SĂ LUPTE ÎNCĂ DE MIC COPIL".

În caracterizarea pe care i-o face lui Eminescu, Densuşianu pomeneşte şi de amprenta pe care greutăţile copilăriei şi adolescenţei şi-o puseseră deja pe soarta tânărului poet.

"I-am dat lui Eminescu o scrisoare de recomandare către părintele Bratu, rugându-l să-i deie pe cineva din poporenii săi, care să-l treacă pe potecile răşinărenilor în Ţara Românească. Şi aşa a plecat Eminescu de la mine.

Un singur punct era în care Eminescu se deosebea cu totul de ardeleni. Dânsul ajunsese un om disperat pentru orice bine în viitor. Lipsit de entuziasm, lipsit de energie, de voinţa tare de a lupta cu toate piedicile spre a ajunge la o ţintă anumită, el vedea tot viitorul numai în negru.

Eu cred că defectul acesta nu era înnăscut în Eminescu. Eminescu ajunsese un om disperat în urma suferinţelor cu care avusese să lupte încă de mic copil. Şi poate că în câtva influenţase asupra dânsului şi ideile rătăcite ale unor filozofi nemţeşti", mai scria istoricul.

Luceafărul poeziei române a trăit din chetă: Avea tulburări psihice, era sărac lipit şi era întreţinut din mila prietenilor

Nici ultimii ani din viaţa nu sunt blânzi cu marele poet. Calvarul lui Eminescu începe imediat ce-şi revine după criza din anul 1883. Aflat la sanatoriul din Austria, acesta realizează că nu mai are nicio sursă de venit, loc de muncă şi că este mereu flămând.

”Neavând de lucru, închis c-un alt individ, hrănit rău, precum se obişnuieşte la spitale, şi lăsat în pragul celor mai omorâtoare griji în privinţa viitorului, mi-e frică chiar a-mi plânge soarta, căci şi aceasta ar fi interpretat ca semn de nebunie. (Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece, nenorocitul tău amic, M. Eminescu”, îi scria poetul prietenului său Chibici.

Mai mult decât atât, îşi rugă prietenul să-l scoată de acolo. În tot acest timp Eminescu trăia în sanatorii din mila prietenilor care strângeau fonduri pentru a-l întreţine. Maiorescu în special reuşise să asigure fonduri lunare pentru poet.

Când s-a întors de la Viena a primit 1.500 de lei, din vânzarea unor poezii, dar şi din fondurile strânse de Junimea. Practic, Eminescu nu avea nicio sursă de venit. Nu-şi cumpăra haine şi locuia în clădiri insalubre. Poetul se simţea umilit de mila prietenilor şi mai ales de faptul că toată lumea ştia că se strângeau fonduri pentru a-l ajuta să supravieţuiească.

”Ajutoarele, în loc să-l consoleze, îl împietreau de ruşine şi deznădejde”, preciza Călinescu. Abia în 1885 reuşeşte să se angajeze cu ajutorul junimiştilor pe postul de sub-bibliotecar la Iaşi. Salariul mizer nu-l ajuta să o ducă mai bine. Trăia într-o şură din curtea hanului Bacala.

Măcinat de o tulburare psihică gravă, rămas fără loc de muncă, vânat de politicienii criticaţi în paginile editorialor sale, poetul şi-a sfârşit existenţa într-o sărăcie lucie, întreţinut din colecte publice şi mai ales din mila prietenilor şi admiratorilor. Statul nu i-a oferit niciun fel de ajutor până aproape de moarte.

SURSE: ADEVARUL.RO, WIKIPEDIA.ORG, ISTORIE-FURATA.BLOGSPOT.RO