Aceasta este SINGURA imagine de la înmormântarea lui Eminescu! O doamnă în negru, din Moldova, i-a așezat pe piept un buchet de flori. Ploua. Cerul plângea

 
+2 click pentru
galerie

Pe 17 iunie 1889 Mihai Eminescu, cel mai mare poet al neamului nostru, stins cu două zile înainte, era condus spre ultimul drum, pe o vreme mohorâtă, ploioasă. Siciriul purta la căpătâi volumul de ”Poesii” (unicul tipărit în a sa viață), îngrijit de Maiorescu, în timp ce o doamnă din Moldova - cel mai probabil Veronica Micle - i-a așezat pe piept un buchet de flori de ”Nu mă uita”. Marele grafician Constantin Jiquidi a realizat un desen, singura imagine de la înmormântarea ”Luceafărului” nostru

Într-o joi noapte i se făcu rău. Rău tare, nu ca în alte dăți când se simțise la fel. ”Îs năruit”, mai apucă să zică și se stinge. Ceruse un pahar cu lapte pe care nu apucase să-l mai bea. Era 15 iunie 1889 și Mihai Eminescu, cel mai mare poet al acestei nații, pleca dintre cei vii, închis în celula sanatoriului său de pe strada Plantelor. 

Legiștii vremii lucrează grosolan când îi scot creierul, la autopsie. De aceea, în sicriu capul poetului e înfășurat cu o bandă neagră. Slujba de îngropăciune se ține la biserica ”Sf. Gheorghe cel Nou”. Vremea-i tristă și mohorâtă. Din cer plouă, deși e vară. Corul Mitropoliei cântă, frumos, ”Mai am un singur dor”. Lumea plânge. La fel și bolta.

Sunt mulți elevi de la Scoala Normală de Institutori, mulți gură cască. Propriu-zis, de la tristul moment, o fotografie nu există, ci numai o imagine, un desen realizat de Constantin Jiquidi, cunoscutul grafician, cel ce avea să realizeze, în România, primul serial de benzi desenate. Sunt și mulți curioși. Și puține coroane. Politicienii vremii, marii latifundiari cheltuie, în total, doar 270 de lei. Eminescu se stinsese sărman. ”Posteritatea nu vreau să afle că am suferit de foame din cauza fraților mei”, spunea el. Își ”citise” așa zișii prieteni încă din timpul vieții.

”Nu e păcat ? / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”

Dricul simplu, tras de cai, mână spre Cimitirul Bellu. Din creionul lui Jiquidi îi distingem pe Mihail Kogălniceanu, pe Titu Maiorescu, cel care se îngrijise de apariția ”Poesii”-ilor, singurul volum ce văzuse lumina tiparului în perioada vieții, pe Lascăr Catargiu ori Toderiță Rosetti, fratele Elenei Cuza. La Universitate, în față, se face un scurt popas. De aici e și imaginea, cu statuia lui Heliade Rădulescu pe fundal. Se merge, pe Calea Victoriei, către...parcela numărul 9 din Bellu. Se ajunge. Grigore Ventura, ”Grig”, prim editor la ”Adevărul”, rostește cuvintele de rămas bun: ”Acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”. Gata! Asta-i tot! Eminescu urca, deja, spre boltele veșniciei. Peste ani, în dreapta sa avea să fie așezat Traian Săvulescu, uriașul biolog. La stânga odihnea Mihail Sadoveanu, alt titan moldav.

„Şi când se va întoarce pământul în pământ,

Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?

Cântări tânguitoare prin zidurile reci

Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci.”

Sursa: dexologia.ro



facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI