Live acumPoftiti pe la noi: Poftiti la munca (r)
Prime Time 20:00Poftiti pe la noi: Poftiti la munca (r)

O poveste cat o lectie de viata de la o școală fără curent electric din Afganistan

Un reportaj The New York Times ne arată cum funcționează un liceu afgan dintr-un cătun uitat de lume, fără acoperiș, căldură sau computere, dar cu speranța că ambiția de a fi cel mai bun la școală îi va scoate pe copii la liman.

Eleve la Școala Rustam, întorcându-se către casă. Școala e în spatele lor, în vale.

Jim Huylebroek, The New York Times

Yakawlang, Afganistan. Fetele au început s-apară pe la 7 dimineața. Văzute de la distanță, corpurile lor formează niște liniuțe subțiri și albastre care șerpuiesc peste versantul dezgolit, de-a lungul cărărilor bătătorite-n noroi.

Liniuțele astea albastre converg toate într-un singur loc: școala micuță din vale.

În uniforme bleu-pastel și cu eșarfe albe înfășurate pe cap, fetele au între 7 și 18 ani. Majoritatea au mers mai bine de-o oră prin munți ca să ajungă la școală. E drumul lor zilnic. Sunt și câțiva băieți, dar aceștia-s fără uniformă, și merg separat de fete.

La 7:45 se face adunarea din curtea școlii. Școala Rustam, așa se numește, și e școala din cel mai izolat colț al districtului Yakawlang din Afganistan. Este singurul liceu din zonă, cu clase de la a-ntâia la a douăsprezecea, unde-s înscrise 330 de fete și 146 de băieți – un număr ireal într-o țară în care „normalitatea” este ca doar o treime din fete să meargă la școală.

Directorul, Mohammad Sadiq Nasiri, în vârstă de 49 de ani, le ține obișnuita cuvântare de încurajare: Să meargă la facultate va fi încă și mai greu anul ăsta, așa că va trebui să învețe mai bine ca niciodată.

Liceul Rustam pare un loc puțin probabil întru încurajarea visului de a urma o facultate. Săli de clasă din piatră brută, suplimentate, la nevoie, de 7 corturi mari – așa arată școala în care învață atât de mulți elevi încât sunt împărțiți în două schimburi, dimineață și după-amiază, însă doar 4 ore fiecare.

Aici nu există electricitate, căldură, calculatoare sau fotocopiatoare. Multe materiale de școală sunt scrise de mână de către profesori. Într-o perioadă mai venea ajutor de la străini. Acum nu mai vine. Un profesor spune că are mai puține manuale decât elevi.

Doar 5% din elevi au părinți care pot citi sau scrie, zice Nasiri, directorul. Părinții a 95% din ei sunt fermieri analfabeți care trăiesc la limita subzistenței.

Cu toate astea, promoția din 2017 a Liceului Rustam arăta în felul următor: din 65 de absolvenți, 60 au fost acceptați la cele mai bune facultăți de stat din Afganistan, deci un procent de 92%. Două treimi din cei acceptați au fost fete. Cu câțiva ani înainte de asta, 97% din absolvenți au intrat la facultate.

Spre deosebire de majoritatea școlilor din Afganistan, la Rustam fetele și băieții învață în aceeași clasă. „Bărbații și femeile sunt egali”, spune directorul. „Au minți și corpuri la fel de bune.”

Adaugă: „Le spunem fetelor și băieților – copii, nu e nicio diferență între voi, și toți veți fi laolaltă când veți merge la facultate, așa că trebuie să învățați cum să vă respectații unii pe alții.”

Undeva la finalul trimestrului de primăvară, Badan Joya, una dintre cele 5 profesoare femei dintr-o „cancelarie” cu 12 profesori, își amintește că ținea o oră de matematică la o clasă de-a patra. Într-un cort plin până la refuz.

Pe post de tablă, o bucată de carton vopsită-n negru, scrijelită cu câteva formule simple de algebră.

Și-a întrebat elevii, aproape toți fete, care e materia lor preferată. Au răspuns bucuroși, în cor: „Matematica!”

Asta nu e o surpriză la Rustam, căci 40% din întrebările examenului de absolvire sunt din Matematică, mai mult decât orice altă materie. Și fetele excelează.

„Șefă” la Matematică, pe baza punctajelor obținute la teste, e o fată de-a unsprezecea, Shahrbano Hakimi. Are 17 ani. Hakimi e și cea mai bună la ora de Informatică, unde fetele învață cum funcționează sistemul de operare Windows din cărți. Din 60 de eleve, numai una are calculator acasă.

„Din toate lucrurile din lume, cel mai mult mi-aș dori un laptop”, spune Hakimi, și în dorința ei se simte că, pentru cei ca ea, un laptop e cel mai irealizabil gând cu putință.

Pe vremea când Talibanii dictau peste Afganistan, fetele n-aveau voie să meargă la școală, iar femeile erau limitate să stea în casă, în special în zone rurale precum Provincia Bamiyan, cea de care ține și Liceul Rustam.

„Pasiunea pentru educație, mai cu seamă în rândul fetelor, e o reacție la acele vremuri”, spune profesoara lor. Profesoara de matematică de la clasa a patra, doamna Joya, care are 28 de ani, nu începuse școala până la vârsta de 11 ani. Avea 11 ani când dictatura Talibană a căzut; nu știa să citească ori să scrie, și singura școlire de care avusese parte până atunci fusese cusutul.

„A trebuit să încep de la zero”, mărturisește ea. „Le povestim despre Talibani și ce ne-au făcut, și le zicem «Voi aveți o șansă acum, folosiți-vă de ea». Ne ascultă. Unele mai știu asta și de-acasă, de la mame sau mătuși.”

Zona din jurul Liceului Rustam e acum eliberată de sub Talibani și, din fericire, puțin atinsă de violență. În alte locuri, familiile sunt sceptice în a-și trimite fetele la școală, cu precădere pe distanțe lungi ca cele din părțile rurale.

Fetele de-aici sunt foarte dornice să învețe. „Ca să fiu sincer, fetele sunt mai bune decât băieții, sunt mai serioase”, confirmă directorul, domnul Nasiri. „Copiii ăștia au înțeles cu toții că un om educat nu va fi niciodată sclavul nimănui.”

Cu excepția disciplinei „Studii Islamice”, toți șefii de grupă, adică primii la învățătură, sunt fete.

Amina, care mai are un pic și face 18 ani, este reprezentanta întregii școli. E norocoasă, zice ea, deoarece tatăl ei e un om cu educație, deși mama ei e analfabetă.

Amina e singura din 8 frați care termină liceul și speră să meargă la Academia Mawoud din Kabul, o școală postliceală care o va pregăti pentru facultate, cu toate că știe de cei 40 de studenți de-acolo care au fost uciși recent într-un atentat sinucigaș cu bombă.

Materia preferată a Aminei e Matematica și speră să ajungă doctor.

Și Hakimi visează să devină doctor, în parte fiindcă mama ei are grave probleme cu vederea, iar tatăl ei, la 65 de ani, e aproape surd. Ambii sunt analfabeți.

În afara casei lor cu pereți din pământ, o roată de apă aflată-n apropierea unui șanț de irigare pune-n funcțiune un mic generator, suficient cât să dea lumină noaptea, ca fata să învețe.

„Nu am carte”, recunoaște tatăl ei, Ghulam Hussein. „Muncesc pământul. Nu vreau ca ei să aibă aceeași viață.” Între cei 11 copii pe care-i are, un fiu și două fiice au intrat deja la facultate.

„Sunt așa de mândră de ei!”, spune Zenat, mama lui Hakimi, și se emoționează.

Familia lor e un caz care explică de ce la școală sunt mai puțini băieți decât fete. Fiul lor, Ali, de 9 ani, stă acasă să-și ajute familia, în timp ce Reza, 12 ani, muncește pe câmp. „Ali vrea extrem de tare să meargă la școală”, admite Zenat, mama. „Poate la anu'.” Totuși, toate fetele ei sunt la școală.

Într-o zi, domnul Nasiri, directorul, a sesizat că una dintre eleve, Friba cea de 13 ani, se ascundea la careu în spatele altor fete fiindcă nu avea uniformă. Familia ei era prea săracă pentru a-i cumpăra una. Așa că domnul Nasiri a cumpărat o bucată de pânză albastră de bumbac de la cel mai apropiat bazar, iar doamna Joya, profesoara de mate, a cusut o tunică din ea, folosindu-și abilitățile dobândite-n epoca Talibanilor.

Pentru acea pânză albastră de bumbac, domnul Nasiri s-a împrumutat de bani. Câștigă mai puțin de 200 de dolari pe lună.

Pe lângă conducerea liceului Rustam în ultimii 6 ani, Nasiri a crescut patru fiice și doi fii alături de soția sa, Roya (45 de ani). Nasiri și Roya s-au căsătorit pe vremea dictaturii Talibane; el și-a învățat soția să scrie și să citească.

„Am discutat amândoi și-am decis că ar trebui să meargă la școală”, spune Nasiri. „Copiii ar avea mai mult de câștigat cu o mamă educată.”

Cea mai mare fată a lor a terminat liceul cu patru ani înaintea mamei. Anul ăsta, Roya a terminat și ea liceul, și anul viitor va da examenele de intrare la facultate. Nasiri se mândrește cu soția lui: „A crescut 6 copii. Acum se crește pe ea.”

La câteva sute de metri în susul unui alt versant stâncos, opus liceului Rustam, pasc niște oi, păzite de păstori. Unul din păstori poartă o rochiță albastră, asemănătoare cu uniforma școlară, doar că plină de praf. Numele ei e Nikbakht și are 13 ani, ne zice ea. Și-a luat după ea un stilou și un caiet cu exerciții la Limba paștună.

„Iubesc să merg la școală, dar nu mai era nimeni acasă, așa că a trebuit să stau cu animalele.”

Limba paștună, o disciplină obligatorie, nu e preferata ei, spune Nikbakht. Matematica este.