Live acumNeatza cu Razvan si Dani
Prime Time 20:00Chefi la cutite

Alegeri prezidențiale 2019. Lista cu toți șefii de stat din România! Ce au făcut aceștia pentru țară începând de la Alexandru I.Cuza și până în prezent

De-a lungul timpului, România a avut diferite personalități ca șefi ai statului român, începând de la domnitori, regi și mai apoi la oameni de rând. Fiecare șef de stat are obligația de a ajuta țara să se dezvolte, iar șefii de stat ai României, prin mandatele lor, au încercat acest lucru. Iată listacu toți șefii de stat e care i-a avut România începând de la Alexandru Ioan Cuza și până în prezent.

Șefii de stat din România

Alexandru Ioan Cuza (24 ianuarie 1859- 11 fbruarie 1866)

A fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldove, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate.

Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană ( Imperiu Otoman) și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Unite prin înfăptuirea unității constituționale și administrative.

Citește și: Președinții români cu ghinion în dragoste. Unul dintre ei și-a tras un glonț în cap, iar altul a fost înlocuit cu un jandarm. „Nu făcea baie, pentru că-şi imagina că se va topi ca un săpun”

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.

Reformele lui Cuza

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864), reforma justiției (1864) ș.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării.

Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii și ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (loviura de stat la 2 mai 1864).

Citește și: Alegeri prezidențiale 2019. Tu știi ce votezi? Rolul și atribuțiile Președintelui pe înțelesul tuturor

În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituție și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil și codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universități din țară, respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată și armata națională.

Locotenența Domnească - Oferirea Coroanei României ( 11 februarie 1866 - 10 mai 1866)

A fost instituită o locoteneță domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica.

Principala preocupare a Locotenenței Domnești a fost găsirea cât mai grabnică a unui principe străin dispus să preia tronul României. De asemenea, a avut de respins mișcări separatiste, precum cea de la Iași din 3 aprilie 1866, organizată de elemente boierești și sprijinită de forțe externe care doreau anularea Unirii din 1859.

Chiar în prima zi a ființării acestei Locotenențe (11 februarie), Camera și Senatul se reunesc sub președinția mitropolitului primat Nifon și aleg ca domnitor al Principatelor Române Unite pe „Alteța sa regală Filip Eugeniu Ferdinand Maria Clement Balduin Leopold George, comite de Flandra și Duce de Saxonia, sub numele de Filip I”. După refuzul acestuia, pe data de 19 martie, Ion C. Brătianu se deplasează, cu acordul guvernului, la Dusseldorf pentru a încerca să obțină acceptul principelui Caril I Ludovic de Hohenzollern de a deveni domnul României, ceea ce și reușește.

Citește și: Alegeri prezidențiale 2019. Care a fost cea mai mare fraudă electorală din toate timpurile, în România

Pe 30 martie 1866 Locotenența Domnească dă o proclamație către popor prin care recomandă alegerea, în plebiscitul ce va urma, a principelui Carol ca domnitor al României. În urma consultării voinței populare ( 2- 8 aprilie) rezultatul a fost de 685.869 voturi pentru, 12.837 abțineri și 224 voturi contra.

În perioada 9-17 aprilie 1866 s-au desfășurat alegerile pentru Adunarea Eletivă, devenită acum Adunarea Constituantă. Lucrările acesteia au fost deschise la 28 aprilie, cu un mesaj din partea Locotenenței:

„Națiunea v-a delegat puterile sale și v-a fixat reprezentațiunea ei legală, ea așteaptă dar, ca și guvernul, cu nerăbdare, dar cu cea mai neclintită credință, să dați aspirărilor, voinței, actelor ei, consacrațiunea D-voastră ca să puneți astfel un capăt bănuielilor, neliniștii, ca să curmați îndată toate durerile ce ne bântuie de ani lungi, toate pericolele de care necontenit furăm amenințați.”

În urma dezbaterilor, 109 deputați s-au pronunțat pentru alegerea principelui Carol, în vreme ce șase s-au abținut. S-a adoptat o declarație în concordanță cu rezultatele voturilor. Tot în aceeași zi, Locotenența Domnească înaintează Adunării Constituante proiectul noii Constituții, urmând ca la 3 mai să facă același lucru și cu Legea electorală. Locotenența Domnească a luat sfârșit la 10 mai 1866, o dată cu depunerea jurământului (citit în limba română de Nicolae Haralambie) de către domnitorul Carol I.

Carol I (1866 - 1914)

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza.

În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența tării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în munții Carpați castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei), iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.

Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în perioada monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a cărei economie era bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în covârșitoare majoritate de țărani.

Citește și: Alegeri prezidențiale 2019: Topul celor mai mari salarii ale președinților și șefilor de guvern ai lumii

După suirea pe tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe să se degradeze serios, pe măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele externe, ridică continuu nivelul de exploatare al țărănimii. Sistemul injust pentru covârșitoarea majoritate a populației României din acea perioadă era în plus aproape o excepție în regiune, fapt care totuși nu l-a stimulat pe suveran să inițieze un program de reformă agrară, situație care a condus la repetate explozii sociale în mediul rural la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Rezultatul a fost că principalul sector al economiei românești în epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a rămas într-o stare primitivă.

Ferdinand I al României (1914 - 1927)

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen a fost al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Ferdinand a fost al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și a reginei Maria a II-a. Familia sa făcea parte din ramura catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern.

Principele Ferdinand a ajuns pe tronul României la 11 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I. Era o perioadă crucială din istoria României, marcată de izbucnirea Primului Război Mondial, în care atât familia regală cât și întreaga societate românească era profund divizată în tabere ce susțineau fie neutralitatea fie intrarea în război de partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe aflate în conflict.

Prin moartea regelui Carol I se deblocase de la sine o stare politică tensionată. În parlament noua pereche conducătoare a fost primită cu căldură și speranță, fiind aclamați îndelung.

În ciuda presiunilor financiare și morale atât din partea Antantei, cât și a Puterilor Centrale, România a rămas credincioasă neutralității în decursul primilor doi ani ai primului război mondial. Țara nu era pregătită de război. Ferdinand reușește să reziste presiunilor interne și externe, pentru a se alătura uneia dintre tabere.

„Ferdinand este înainte de toate Regele României și un excelent patriot... Nando poate că nu este foarte energic, dar are o ciudat de puternică doză de rezistență și cu cât este mai constrâns și amenințat, cu atât mai puțin se va pune în mișcare; el nu este ceea ce poate fi numit un om de acțiune, dar nu poate fi intimidat.” - Regina Maria despre regele Ferdinand

Ferdinand și primul ministru Ionel Brătianu s-au folosit de legăturile reginei Maria cu casele regale rusă și britanică pentru a prezenta detaliat dorințele României de realizare a unui stat național unitar, precum și justificările temeiurilor pe care se bazau aceste dorințe. Prin aceste contacte „neoficiale” a fost posibilă „ocolirea” constrângerilor neutralității și facerea cunoscută a poziței României.

După finalizarea unor lungi și dificile negocieri cu reprezentanții Antantei, concretizate prin încheierea unui tratat politic și a unei convenții militare, România a intrat în război la 14 septembrie 1916, declarând război Imperiului Austro-Ungar.

Mihai I al României (prima domnie 1927 -1930 - a doua domnie între 1940 - 1947)

Mihai I a domnit ca Rege al României prima dată între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, iar apoi între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen.

În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estică a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaților, care îi includea pe comuniști. Când balanța războiului s-a întors și forțele sovietice au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a decis să salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit lovitura de stat de la 23 august 1944: arestarea lui Antonescu și restaurarea Constituției din 1923.

Uniunea Sovietică a tergiversat semnarea unui armistițiu în septembrie 1944 până a ocupat întreaga țară, începând procesul de impunere a sistemului său politic asupra noului satelit. Tânărul rege a fost cel care a luat inițiativa arestării lui Antonescu, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, scoțând astfel România din Axă.

Carol al II-lea (1930-1940)

Carol al II-lea al României a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. Carol a fost primul născut al regelui Ferdinand I al României și al soției sale, regina Maria, dobândind prin naștere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen.

De la începutul domniei sale, Carol al II-lea și-a luat foarte în serios rolul de șef al Casei Regale. A anihilat-o din punct de vedere politic pe Regina Maria, l-a înlăturat de la curte pe Barbu Ștribey și a încercat toate metodele de expediere a fostei soții, Elena, peste granițe. I-a interzis în mod special mamei sale să desfășoare vreo activitate politică, și i-a impus să se stabilească la celelalte castele din țară (Castelul Bran și Castelul Balcic). Interesul lui fiind să o țină la distanță de viața publică de la București, trimițând-o practic într-un exil. Știrbey, diplomat și abil, evită însă orice situație neplăcută și pleacă în străinătate, stabilindu-se în Elveția.

Societatea românească și-a pus mari speranțe în Carol. Se spera că odată ce regele se întorsese, lucrurile se vor îndrepta. Economia românească era în plină criză. Lumea aștepta să se termine confuzia de la vârf, unde Regența era de departe de a stăpâni situația. Însă el și-a încălcat rând pe rând angajamentele pe care le avea.

De exemplu, Elena Lupescu sosește pe neașteptate în august 1930, deși Carol promisese că acest lucru nu se va întâmpla. Amanta regală se întoarce după ce urmărise de la Paris evenimentele din țară, temându-se că într-un moment de slăbiciune Carol s-ar fi putut întoarce la principesă. Într-o scrisoare Lupeasca îi reproșa:

"După ziare înnebunesc. Matin de azi spune că la dineul dat la Cotroceni și la care trebuia să vină și of (principesa-mamă Elena) pentru a celebra reunirea voastră, a avut loc. Maică, Maică, Maică, Maică văd că divorțul religios a fost anulat, ce să mai pricep?(...) Atât Mama, cât și celelalte au pus mâna pe tine și te joacă după cum cântă."

Imediat după abdicarea Regelui Carol al II-lea, Regele Mihai I s-a întors pe tronul României, domnind ca șef de stat între anii 1940-1947.

Constantin Ion Parhon (1947-1952

Constantin Ion Parhon a fost un demnitar comunist,medic endocrinolog și neuropsihiatru român, care a îndeplinit funcția de președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române (șeful statului) în perioada 13 aprilie 1948 - 2 iunie 1952. Parhon a mai făcut parte dintr-un comitet interimar prezidențial format din cinci membri (printre care și Mihail Sadoveanu, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere și Ion Niculi) între 30 decembrie 1947 și 13 aprilie 1948.

În calitate de militant socialist, Parhon a fost influențat în tinerețe, după propriile afirmații, de operele lui Karl Marx. A fost unul dintre fondatorii Partidului Muncitor, un grup politic efemer, fuzionat cu Partidul Țărănesc în 1919. La scurt timp după fuziune, Parhon s-a separat împreună cu un grup și a devenit susținător al Partidului Comunist din România (PCR).

În primăvara anului 1944 a fost primul semnatar al memoriului-protest al intelectualilor pentru ieșirea României din coaliția militară fascistă. Devine președinte al ARLUS-ului (1944-1967). Din 1946 până în 1961 a fost fără întrerupere deputat în Adunarea Deputaților și apoi în Marea Adunare Națională.

După proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947, Constantin Ion Parhon a fost ales președinte al Prezidiumului Republicii Populare Române (30 decembrie 1947 - 13 aprilie 1948), făcând parte dintr-un comitet interimar cu funcții prezidențiale (ales de Adunarea Deputaților), alături de Mihail Sadoveanu, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere și Ion Niculi. În perioada 13 aprilie 1948 - 2 iunie 1952, Parhon a îndeplinit funcția de președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române (funcție echivalentă cu cea de șef al statului), însă puterea de facto era deținută de PMC. În iunie 1952 a renunțat la activitatea politică, dedicându-și restul vieții activității de cercetare științifică.

La 22 august 1950 a decretat prin articol unic schimbarea numelui de Brașov în Orașul Stalin "în cinstea marelui geniu al omenirii muncitoare, conducătorul poporului sovietic, eliberatorul si prietenul iubit al poporului nostru,Iosif Vissarionovici Stalin”, împreună cu arin Florea Ionescu.

Petru Groza (1952 - 1958)

Petru Groza a fost un avocat și om politic român interbelic și după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 și 1952. A fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, funcție asimilată celei de șef al statului, în perioada 2 iunie 1952 - 7 ianuarie 1958.

Citește și: Alegeri prezidențiale 2019. Cum a încercat să își pună capăt vieții unul dintre cei mai duri șefi de stat. Petru Groza s-a aruncat în apele Timișului

de, sub gorunul lui Horea şi mormântul lui Avram Iancu, au încheiat un acord prin care se angajau să lupte în comun împotriva pericolului fascist.

În următorii ani, formaţiunea lui Petru Groza a rămas în umbra Partidului Comunist. În 1943, participă la crearea Frontului Patriotic Antihitlerist. Pe 20 iunie 1944, a susţinut formarea coaliţiei Blocului Naţional Democrat între PNŢ, PNL, PSD şi PCR.

Ion Gheorghe Maurer (1958-1961)

Ion Gheorghe Maurer a fost prim-ministru al României în perioada 1961-1974 și președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române în perioada 11 ianuarie 1958 - 21 martie 1961.

A fost numit ministru de externe în 1957 în guvernul condus de Chivu Stoica În 1958 a fost ales președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (funcție de șef de stat). A fost ales membru al Biroului Politic al CC al PCR în 1960, poziție pe care a păstrat-o și după numirea sa ca prim-ministru în 1961.

În lupta pentru putere care a urmat după moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej în 1965, Maurer, împreună cu Emil Bodnăraș și Manea Mănescu (și alți membri importanți în CC al PCR) l-au sprijinit pe Nicolae Ceaușescu împotriva lui Gheorghe Apostol. În anii care au urmat, Maurer a contribuit la consolidarea puterii lui Ceaușescu, de exemplu prin înlocuirea din funcția de ministru de externe al lui Corneliu Mănescu.

Gheorghe Gheorghiu-Dej (1961-1965)

Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost liderul comunist al României din 1947 până la moartea sa și Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 - 19 martie 1965.

Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă până la moartea lui Stalin, iar imediat după aceea a început procesul de destalinizare a României, prin susținerea creării industriei grele, eliminarea influenței culturale a URSS-ului, încurajarea sentimentelor antisovietice și stabilirea de relații diplomatice cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii ceea ce i-a adus și moartea subită în anul 1965, în cadrul ultimei vizite la Varșovia când a fost iradiat.

Regimul Dej se caracterizează prin lupta pentru epurarea politică în interiorul partidului și eliminarea adversarilor, epurare care a cunoscut trei etape:

  • Prima etapă începe în 1945 prin lichidarea/asasinarea lui Ștefan Foriș, secretar general al Partidului până în aprilie 1944, și atinge punctul culminant în 1948 prin arestarea lui Lucrețiu Pătrășcanu care a fost condamnat la moarte și executat. Responsabilitatea pentru decizia de înlăturare a lui Foriș a fost pe bună dreptate atribuită lui Dej în perioada comunistă, însă există bănuieli că hotărârea fusese luată la Moscova, deoarece un rol esențial în punerea ei în practică a fost jucat de Emil Bodnăraș. Bodnăraș i-ar fi înmânat lui Foriș o notă dactilografiată prin care i se ordona să predea toate materialele partidului și prin care era autorizată arestarea sa la domiciliu. Bodnăraș i-a spus lui Foriș că ordinul venise din Uniunea Sovietică.
  • A doua etapă a epurării a vizat pe Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu. Vasile Luca a fost arestat în 16 august 1952, condamnat la moarte în 1954, pedeapsă comutată în închisoare pe viață. Ana Pauker a fost arestată în 20 februarie 1953, pentru o vreme, după care a trăit uitată în București. Teohari Georgescu a fost eliminat din conducerea de partid și de stat o dată cu Ana Pauker și Vasile Luca. Teohari Georgescu a fost reabilitat politic de Ceaușescu și reintrodus în Comitetul Central.

A treia etapă debutează în iunie 1957, an în care la Plenara din iunie sunt anihilați Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu. Chișinevschi a fost "asociat" cu Miron Constantinescu, construindu-se ficțiunea unei conspirații, care l-ar fi inclus și pe Constantin Pârvulescu.

Acuzațiile împotriva „deviaționiștilor” Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu au fost concepute de Miron Constantinescu, Iosif Chișinevschi și Alexandru Moghioroș, sub supravegherea consilierilor sovietici, dintre care cel mai important a fost Aleksandr Mihailovici Saharovski, consilierul sovietic în probleme de securitate de pe lângă Ministerul de Interne. Un alt consilier despre care se spune că a fost consultat a fost Mark Borisovici Mitin, membru al Comitetului Central al PCUS.

Chivu Stoica (1965 - 1967)

Chivu Stoica fost un comunist român, prim-ministru al României în perioada 1955-1961, Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România în perioada 24 martie 1965 - 9 decembrie 1967; a fost înlocuit în această funcție de către Nicolae Ceaușescu.

În anul 1931 a devenit membru al Partidului Comunist din România. În anul 1933 a fost condamnat la închisoare pentru participare la greva de la Atelierele CFR Grivița.

Chivu Stoica a fost deputat în Adunarea Deputaților în sesiunea 1946 - 1948. Chivu Stoica a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1948 - 1975. Chivu Stoica a fost distins cu următoarele decorații: Ordinul „Coroana României“ în grad de Mare Ofițer (1947); Ordinul „Steaua Republicii Populare Române“ clasa I (1948, 1958); „Ordinul Muncii“ clasa I (1949); Ordinul „Apărarea Patriei“ clasa I (1949); Titlul de „Erou al Muncii Socialiste“ și Medalia de Aur „Secera și Ciocanul“ (1958); Ordinul „23 August“ clasa I (1959); Ordinul „Tudor Vladimirescu“ clasa I (1966); Titlul de „Erou al Republicii Socialiste România“ (1973).

Nicolae Ceaușescu (1967-1989)

Nicolae Ceaușescu a fost un politician român, secretar general al Partidului Comunist Român, șeful de stat al Republicii Socialiste România din 1967 până la căderea regimului comunist, survenită în 22 decembrie 1989.

În primii ani de regim, Ceaușescu s-a îndepărtat de linia de obedientă față de Moscova a predecesorilor săi. Astfel, la puțini ani după preluarea puterii, Ceaușescu nu doar că a refuzat să participe la intervenția trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia din 1968, ci chiar a condamnat-o explicit într-un discurs public, ținut la 21 august 1968. Prin discursul său, Ceaușescu a indus teamă, devenind astfel un adevărat erou.[39] Teama a fost exprimată de o frază rostită în fața a 100.000 de oameni: „se vor găsi mâine unii care să spună că și aici, în această adunare, se manifestă tendințe contrarevoluționare.”

La începutul carierei sale ca șef al statului, Nicolae Ceaușescu s-a bucurat de o oarecare popularitate, adoptând un curs politic independent față de Uniunea Sovietică. În anii 1960 Ceaușescu a pus capăt participării active a României în Pactul de la Varșovia, deși formal țara va continua să facă parte din această organizație până la dizolvarea acesteia (1 iulie 1991). Pactul de la Varșovia și NATO au fost părți în Războiul rece pentru mai mult de 35 de ani.

La 20 august 1968, Cehoslovacia a fost invadată de către trupele Pactului de la Varșovia, cu excepția României și Iugoslaviei. Prin refuzul său de a permite armatei române să ia parte la invazia Cehoslovaciei alături de trupe ale țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia și o atitudine de condamnare publică activă a acestui act, Ceaușescu reușește pentru o vreme să atragă atât simpatia compatrioților săi, cât și pe cea a lumii occidentale.

Ion Iliescu (primul mandat între 1989 - 1996 - al doilea mandat între 2000-2004)

Ion Iliescu este un politician român, care a condus statul român în trei rânduri, ca președinte al CFSN între 22 decembrie 1989-1992, apoi ca președinte ales al României între anii 1992-1996 și 2000-2004.

În timpul revoluției din decembrie 1989, Iliescu și o parte a disidenților politici au constituit Frontul Salvării Naționale, care a preluat puterea cu sprijinul forțelor armate conduse de Gen. Stănculescu. Iliescu a fost recunoscut ca lider al FSN și , prin urmare, al autorității provizorii a statului până la alegerile din 1992.

La alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, primele alegeri de după înlăturarea de la putere a PCR, și singurele de până acum cu un singur tur de scrutin, este ales președinte al României, pe durata unui mandat de 2 ani. După instalarea în funcție și victoria FSN în alegerile legislative, l-a numit prim-ministru pe Petre Roman, la început considerat un acolit politic al noului președinte. În urma unor conflicte între grupările formate în interiorul partidului, autoritățile au făcut apel la mineri pentru a veni în București să intimideze protestatarii anti-comuniști și să protesteze împotriva guvernului. Aceste evenimente au degenerat în ceea ce s-a numit Mineriada din septembrie 1991. În urma acesteia, Roman a demisionat din funcția de prim ministru.

Emil Constantinescu (1996-2000)

Emil Constantinescu este un politician și om de știință român. Constantinescu a fost președinte al României între anii 1996 și 2000; din 1966 este cadru didactic al Facultății de Geologie a Universității din București.

În 1996, CDR a câștigat alegerile locale și parlamentare iar Emil Constantinescu a fost ales prin vot direct (cu șapte milioane de voturi) Președintele României, pentru un mandat de patru ani. În perioada mandatului său prezidențial (1996 – 2000), România s-a angajat într-un larg proces de reformă în economie, justiție și administrație.

Guvernul de coaliție format de CDR împreună cu Uniunea Democrată a Maghiarilor din România și Uniunea Social Democrată a accelerat privatizarea și restructurarea industriei de stat. S-au adoptat legea de restituire a terenurilor agricole și pădurilor confiscate de regimul comunist, legea de acces la dosarele întocmite de poliția politică a fostului Departament de Securitate, legea bugetelor locale, legile de combatere a corupției și a spălării banilor.

Au fost modificate și completate legea administrației locale, Codul penal, garanțiile pentru respectarea drepturilor omului în procesele penale și civile. Ca mediator între autoritățile statului, Președintele Constantinescu a reușit să solidarizeze forțele politice și societatea civilă în depășirea unor momente de criză guvernamentală, parlamentară și socială, în soluționarea unor probleme esențiale privind regimul juridic al proprietății, atitudinea României față de conflictul din Kosovo și acordarea dreptului de survol pentru forțele aviatice ale NATO.

Din 2000 până în 2004, Ion Iliescu a devenit din nou șef de stat.

Traian Băsescu (2004-2014)

Traian Băsescu este un politician român, fost președinte al României între 2004 și 2014. Anterior, din iunie 2000 până în decembrie 2004, a fost primar general al municipiului București, ales din partea PD.

La alegerile prezidențiale din decembrie 2004, Traian Băsescu a reușit să îl învingă pe Adrian Năstase în al doilea tur de scrutin, după ce în primul s-a clasat de pe a doua poziție. Pe 21 decembrie 2004 a depus jurământul în fața Camerelor Reunite ale Parlamentului României.

La sfârșitul anului 2004, după alegerile parlamentare, Traian Băsescu l-a numit pe Călin Popescu Tăriceanu prim-ministrul României, după ce a fost constituită majoritatea parlamentară, prin cooptarea Partidului Umanist Român la guvernare. La câteva luni după instalarea guvernului Tăriceanu, președintele Băsescu, datorită majorității fragile a coaliției în parlament, i-a cerut premierului Tăriceanu să demisioneze în vederea provocării alegerilor parlamentare anticipate pentru a se putea forma o majoritate confortabilă, necesară trecerii proiectelor de lege pentru aderarea în Uniunea Europeană.

Traian Băsescu a acționat în diverse moduri care au stârnit nemulțumiri în rândul unora dintre actorii politici, mai puțin în rândurile partidului condus până la funcția de președinte de Traian Băsescu, PD.

Traian Băsescu a decis în 2006 să condamne comunismul și regimul comunist din România, însă s-a declarat incapabil să o facă în lipsa unei baze documentare. Astfel, l-a însărcinat în prima jumătatea a anului pe politologul Vladimir Tismăneanu să formeze o comisie care să elaboreze un raport, pe baza căruia urma să se facă condamnarea simbolică.

Citește și: Alegeri prezidențiale 2019. Traian Băsescu, președintele care a adus cele mai de succes parodii

Tismăneanu, un expert în comunism, provenind însuși dintr-o familie a nomenclaturii comuniste române, a alcătuit și a condus Comisia Prezidențială de Analiză a Dictaturii Comuniste din România, din care făceau parte personalități ale lumii academice și reprezentanți ai exilului românesc.

În decembrie 2006, Băsescu a condamnat comunismul din România, într-un discurs ținut în Parlamentul țării, discurs care s-a bazat pe probele concrete oferite de raportul Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România, conduse de Vladimir Tismăneanu. Gestul președintelui a stârnit un scandal public de proporții foarte mari și reacții amestecate, de la elogii până la acuze că ar fi instrumentalizat trecutul în vederea obținerii de avantaje politice.

Klaus Iohannis (2014-Prezent)

Klaus Werner Iohannis este un politician român de etnie germană, care din 21 decembrie 2014 ocupă funcția de președinte al României. La data de 27 septembrie 2014, Klaus Iohannis și-a lansat candidatura pentru alegerile prezidențiale din 2 noiembrie. Această lansare a avut loc printr-un miting în fața Palatului Victoria (sediul Guvernului României), sub sloganul „România lucrului bine făcut”.

Iohannis și-a început mandatul cu o consultare rapidă a partidelor politice în urma căreia s-a și născut un pact național pentru susținerea financiară a Armatei. O a doua realizare ce poate fi pusă cumva pe seama lui Iohannis, dar nu numai a lui, a fost respingerea legilor amnistiei, idee preluată de învinsul Victor Ponta în alegeri și trecută imediat după aceea prin Parlament.

Legea votului prin corespondență, care vizează însă doar alegerile parlamentare, a fost adoptată abia în octombrie și a fost promulgată în noiembrie de șeful statului, după ce CCR a respins sesizarea ALDE și UDMR pe acest proiect de lege. În mai, președintele a discutat cu partidele și formațiunile parlamentare despre cadrul juridic privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice.

În prima parte a mandatului, șeful statului și-a exprimat dorința pentru un alt guvern, dar a anunțat că va colabora „instituțional” cu premierul Victor Ponta. În această perioadă, relația dintre cei doi a fost una rece. Ruptura dintre președinte și premier părea definitivă abia în luna iunie, când DNA a început urmărirea penală a lui Victor Ponta, pentru fapte pe care le-ar fi săvârșit pe vremea când era avocat.

Citește și: Alegeri Prezidențiale 2019 Diaspora. Cum votezi dacă te afli în țări ca Spania, Italia, Anglia și Germania. Tot ce trebuie să știe românii din străinătate

Șeful statului nu avea însă pârghii pentru a-l înlătura din funcție pe șeful Guvernului. Constituția prevede posibilitatea suspendării unui membru al Guvernului de către președinte doar dacă este urmărit penal pentru fapte comise în timpul mandatului. În aceste condiții, PNL, partidul care l-a sprijinit pe Iohannis în alegeri, a depus două moțiuni de cenzură împotriva Guvernului Ponta, ambele eșuate.

Manifestațiile de stradă au schimbat și agenda președintelui. Consultările de la Cotroceni, pentru formarea unui nou Executiv, au inclus în premieră și discuții cu reprezentanții societății civile, pe lângă cele cu partidele politice. Chiar dacă a afirmat, pe parcursul lui 2015, că vrea un guvern PNL, condus de Cătălin Predoiu, Iohannis a nominalizat un tehnocrat, pe Dacian Cioloș.

Citește și: Alegeri Prezidențiale 2019. Aplicația folosită pentru centralizarea voturilor, aprobată, deși i s-a descoperit o eroare! „Au certificat o variantă cu o problemă"

Președintele și Parlamentul au avut puncte de vedere diferite asupra anumitor proiecte, fie că a fost vorba de pensiile speciale, de modificările aduse Codului fiscal sau votul prin corespondență. Klaus Iohannis nu a ezitat să retrimită Parlamentului sau să conteste la Curtea Constituțională proiecte de acte normative sau hotărâri asupra cărora viziunea sa era alta decât a Legislativului sau a Executivului.

În timpul protestelor din iarna lui 2017, Iohannis a coborât în mijlocul protestatarilor, arătându-și susținerea față de cauza lor. Acesta a fost un opozant vocal al controversatei Ordonanțe 13 care prevedea dezincriminarea unor acte de corupție. De asemenea, este promotorul unui referendum național privind continuarea luptei anti-corupție, temă activ dezbătută și în timpul campaniei prezidențiale din 2014.

Sondaj

Cine vrei să fie președintele României?