Live acumMangalita
Prime Time 20:00iUmor

Alfabetul Braille, ideea unui puști de 14 ani! Invențiile astea sunt făcute de copii

Unele dintre cele mai trebuincioase (ori „strict” simpatice) invenții și descoperiri ale lumii ăsteia le-au făcut copiii, asta după ce adulților le dăduse cu virgulă în repetate rânduri.

Frank Epperson, inventatorul înghețatei pe băț, și nepoata sa - 1973

ThingLink

Inovația, iată, nu răsare întotdeauna cu halat alb, axiome și pahare Berzelius, ci și c-un dram de joacă luată-n serios. Și cine ia joaca mai în serios decât cei mici?

Ba unele odrasle o iau chiar în grav, cu surle, trâmbițe și lacrimi. Era iarnă geroasă-n orășelul Farmington, Statele Unite, și Chester Greenwood se văita de mama focului.

Voia copilu' să mai rămână oleacă afară, la patinoar și săniuș, dar bunică-sa îl zorea să intre-n casă.

Știa mam'marea ce știa: degetele încă și le simțea copilul, că doar frământase bulgăre după bulgăre, mai ceva ca Stahanov, dar urechile-i erau aproape degerate.

Și intră Chester în casă, așa, c-o muzicuță de l-au compătimit toți amicii de bulgăreală. Căciulă nu purta, na, tocmai ce împlinise 14 ani, se împăuna cu pieptănătura bogată și blondă, de american sadea.

Dar copiii, se știe, vor și, și. Așa că, în sâc cumva, a luat Chester o bucată de sârmă, a îndoit-o ca pe-o cordeluță, și-apoi a rugat-o pe bătrână să-i coasă două pernuțe de blană la capete.

A tras-o peste cap și s-a înapoiat, țanțoș, la joacă. Îi ieșiseră întâile apărătoare de urechi.

Se întâmpla în 1873, iarnă în care invenția mezinului Greenwood a colindat din casă-n casă. În anii ce-au urmat, puștiul ajuns bărbat și-a patentat invenția și a înălțat o fabrică: jumătate de centenar, în Farmington n-a șomat nimeni.

Păstrăm aproape troienele de zăpadă, dar trecem granița la canadieni.

În Valocurt-ul anilor '20, Joseph-Armand Bombardier, alt puști nemulțumit de mizanscena lui decembrie: nămeți cât casa pecetluiau drumurile lăturalnice, astfel că rezidenții de la periferie stăteau sub zăvor, așteptând neputincioși soarele, dezghețul.

Pasionat de fizică și mecanică, în loc să suspine pe cantul ferestrei, Joseph cel de 15 ani s-a refugiat în garajul tatălui său, de unde și-a propus să se întoarcă c-un automobil care să nu se mai împotmolească-n zăpadă; dimpotrivă, să taie omătul.

Motorul nu l-a potrivit atunci, doar schițele le-a gătat. Și le-a păstrat. Peste ani, Bombardier a revenit la ele c-un ochi critic, de adult – se aștepta să găsească niște copilării de care să râdă cu poftă.

A dat, în schimb, de o ireproșabilă punere pe hârtie a unui vehicul nenăscut încă. A reluat lucrul de unde îl lăsase înainte vreme, drept care pe Bombardier îl considerăm inventatorul snowmobilului.

Când unora le place să contemple lumea cu piciorul ferm pe accelerație, și fâșiile de zăpadă țâșnind în lături ca artificiile, alții preferă s-o privească de la înălțime, în „imponderabilitate”.

În 1930, pe la 16 ani, George Nissan iubea circul. Însă nu-i convenea că artiștii de la trapez plonjau ca din topor pe niște plase de nailon, iar asta înjumătățea grația cu care își executaseră numerele în aer.

Întors acasă după o astfel de reprezentație, din proprie inițiativă, dar spre folosul lumii circului, George a făurit un alt gen de plasă, plină și elastică, pironită pe un cadru metalic ușor. Trambulina.

Povestea lui Frank Epperson, 11 ani, e simplă și răcoroasă, pe măsura brevetului: paharul cu suc în care se odihnea o linguriță l-a uitat pe fereastră. O noapte întreagă, undeva în iarna lui 1905.

A doua zi, când să deșerte conținutul în chiuvetă, n-a putut de lingură. Normal, doar inventase înghețata pe băț, cea din care astăzi consumăm 7 miliarde de litri anual.

Ohio, 1972. Becky Schroeder, 10 ani, copilă supradotată.

Citea cu precădere noaptea, pe întuneric, sub pătură. Mai și scria, uneori. Și voia s-o facă fără să aprindă lumina, pe de-o parte ca să reducă consumul – era plin avânt ecologist în State –, pe de cealaltă ca să nu-și „deconspire” activitatea.

Ăsta-i doar contextul, frământarea. Ideea trăsnită i-a venit în mașină, unde o aștepta pe maică-sa să iasă de la cumpărături. Ar fi vrut să se apuce de teme, doar că afară se înserase bine, și lanternă nu țineau în mașină.

Atunci i-a trecut prin minte că noi, oamenii, suntem dependenți de surse de lumină exterioare obiectului pe care-l manevrăm. Dar n-avea ea pe-acasă niște jucării care luminau dintr-însele? Figurinele fosforescente, alea cum funcționau?

Alea rețineau și reflectau lumina. Le-a studiat un pic, a doua zi i-a cerut tatălui să-i cumpere tempera fosforescentă, cu care a vopsit, de probă, o coală de hârtie și o placă acrilică. Le-a „încărcat” la bec. Noaptea, luminau.

Micuța Schroeder a obținut patentul pentru hârtia fosforescentă, o născocire hilară, dar nu fără rost.

Pe hârtie fosforescentă lucrează doctorii din spitalele performante, spre a nu-și trezi pacienții. Criticii de teatru, în sala de spectacol, tot asta folosesc. Astronauții, la fel.

Cu mult înainte de astronauți și hârtie fosforescentă, în 1822, un nevăzător își imagina un alfabet pe putința celor ca el.

Louis, 14 ani, se școlea la Institutul pentru Tinerii Nevăzători din Paris, și-și petrecea puținul timp liber în căutarea unei modalități de a reprezenta, tactil, literele și numerele. Fiindcă voia să citească.

La urechile lui a nimerit un cod folosit în armată pentru transmiterea mesajelor secrete: puncte ștanțate pe carton.

Adolescentul a preluat principiul și, doi ani de zile, l-a îmbunătățit. A izbutit un limbaj din 6 puncte – permutate, ele țin locul a 63 de semne (litere, cifre, semne, note muzicale).

Vorbim, desigur, de alfabetul Braille, botezat astfel de Louis. Louis Braille.

Nu o invenție per se, dar o descoperire de proporții milenare a iscat Matthew Berger în 2010, în vacanța de vară de dinainte de a intra a cincea, când și-a însoțit tatăl – Lee Berger, reputat arheolog – la săpături în Johannesburg, Africa de Sud.

Taică-su meșterea la sedimentele lui, oareșcum nemulțumit de rezultat, în timp ce Matthew, nebăgat în seamă, se cocoța pe grămezile de pământ, dădea ocol gropilor proaspete și, cum fac copiii la plictiseală crâncenă, se lua la întrecere cu sine însuși.

N-a trecut mult, c-a găsit puștiul de ce să se împiedice: un ciot de pământ ieșit în afară. Pe care Berger junior, luând exemplul tatălui, firește, l-a tras cu ambele mâini și-un entuziasm nestăvilit.

Nestăvilit și justificat: în rocă se incrustaseră o mandibulă și un canin vechi de 2 milioane de ani, rămășițele unei specii de umanoid până atunci necunoscute, clasată ulterior ca Australopitecus sediba.

Berger a crescut, dar asta nu-i poate îndolia titlul obținut în acea vară: cel mai tânăr arheolog din lume.

Pe un alt meridian, într-o epocă apusă, Philo Taylor Farnsworth se muta, împreună cu părinții, dintr-o cabană sărăcăcioasă din Utah într-o fermă din Idaho. În noua lui casă, foștii proprietari lăsaseră (uitaseră?) o mână de reviste de popularizare a științei.

Puștiul de 12 ani și le-a însușit ca pe un cadou de bun-venit.

În cele mai multe dintre ele apărea cuvântul „televizor” – o mașinărie la care cercetătorii anului 1918 lucrau de zor, descrisă drept „un radio care emite imagini”. Exista în teorie, deci, dar nu și-n practică.

Ce au reușit revistele alea să nască-n mintea lui Philo e greu de spus. Cert e că puștiul și-a petrecut adolescența într-o vrie tehnică: repara mașini, generatoare de căldură, cabluri, asambla și dezasambla radiouri, iar economiile și le „juca” pe cărți de știință.

La 13-14 ani, noțiuni precum electroni, câmp magnetic, unde, tranzistoare ș.a.m.d. nu-i erau deloc străine.

Cu toate astea, epifania i-a venit pe cale foarte lumească: ara pământul fermei. Uitându-se la liniile greblate-n pământ, Philo și-a dat seama – ce minte! – că are habar cum să construiască un televizor.

Grosso modo, se gândea la un dispozitiv care să „spargă” imaginea fotografică în linii paralele de lumină, iar acele linii, devenite electroni, să treacă printr-un tub catodic prevăzut cu ecran. Avea 15 ani. Și niciun ban, afară de cei de buzunar.

Finanțarea a primit-o de-abia la 21, de la doi oameni de afaceri din California. I-au dat 6000 de dolari și un an de zile.

I-au priit și timpul, și dolarii. Pe 7 septembrie 1927, în biroul mahărilor americani, tânărul adult punea punct căutărilor care-i măcinaseră ultimul deceniu.

Și primul televizor din lume exhiba imaginea lui Pem, iubita lui din adolescență.

Referințe: yoda.ro, qbebe.ro, natures-allaboutscience.blogspot.com, kidzworld.com, Wikipedia

Cele mai noi stiri
Lajumate.ro