Au împușcat zdrăngănica în cap și în piept. Jucăria ce a trăit lângă un schelet 83 de ani. 500.000 de morți

 
+6 click pentru
galerie

În august 2011, o echipă de arheologi descoperă, într-o groapă comună din Războiul Civil Spaniol, o ”zdrăngănică” intactă. Ibericii îi spun ”sonajero”, adică o jucărie cu care cel mic, bebelușul, se liniștește, adoarme. Catalina Munoz Arranz fusese ucisă, în fața plutonului de execuție, nevinovată, în 1936. Ținea în mână obiectul cu care-l culca pe micuțul Martin, unul dintre cei patru copilași. În mai 2019, ”zdrăngănica” a ajuns la el, după 83 de ani...

Acolo au găsit ”zdrăngănica”. Într-una dintre cele 700 de gropi comune rămase din timpul Războiului Civil Spaniol cel care, în trei ani, între 1936 și 1939, făcuse peste 500.000 de victime, mare parte nevinovate. Spaniolii îi spun ”sonajero”, o jucărie roșie și galbenă, asemenea unei flori, cu care se liniștește bebelușul, în încercarea de-al domoli, de-al adormi. Se găsea lângă un schelet, îngropat fără scriu, fără nimic. Doar atât: oasele arse de varul nestins și ”zdrăngănica”. Vechiul cimitir din Palencia. Asta era o glumă? Și dacă da, cine putea să facă așa ceva? Temător, etnograful Fermin Leizaola a tăiat o mică bucățică. A pus-o pe foc. ”S-a aprins instant, lăsând un miros caracteristic, de camfor”, avea să spună omul. Da, era din celuloid, un plastic apărut pe la 1870, utilizat în anii 1930 pe scară largă la producerea unor astfel de jucării. ”Cel mai înduioșător obiect pe care l-am găsit, în toate căutările noastre, într-o groapă comună din timpul Războiului CIvil”, încheia Leizaola. 

Cel mai înduioșător obiect găsit într-o groapă comună rămasă din timpul Războiului Civil Spaniol: o jucărie cu care se linișteau bebelușii, dusă în fața plutonului de execuție de o mamă cu patru copii

Cine fusese mama care luase cu ea, în mormânt, jucăria? Cum pierise? Dorise să lase vreun mesaj? 

Catalina Munoz Arrana avea 37 de ani în 1936, la declanșarea războiului. Patru copii. Cel mai mic, Martin, nouă luni. Viețuiau într-un sătuc liniștit, Cevico de la Torre, la 30 de kilometri de Palencia. Au săltat-o pe 24 august, la o lună de zile după Lovitura de Stat a lui Franco. Au judecat-o sumar, cu primarul din Cevico și cu doi ”procurori”. Că merge la manifestații, că au găsit-o spălând hainele pline de sânge ale soțului, un ”ucigaș”, că e de partea Rusiei. ”Bă, tot noi o să câștigăm și o să vă feliem!”, a auzit. Tribunalul Militar a condamnat-o la pedeapsa cu moartea. Era 5 septembrie. Pe 22 au dus-o în fața plutonului de execuție. A ascuns, în buzunar, ”zdrăngănica”. Au împușcat-o la cinci și jumătate, după amiaza. Au nimerit-o în cap și în piept. Jucăria a fost și ea, atinsă de glonț. Catalina nu i-a dat drumul nicio secundă, până când sufletul nu i-a urcat acolo sus, la Cer. Dragoste de mamă în vremea războiului. 

Bebelușul de nouă luni are, acum, 83 de ani. Martin de la Torre Munoz, fiul Catalinei, trăiește într-o casă umilă, tot acolo, în Cevico de la Torre, o așezare cu vreo 400 de suflete. Vorbește puțin, îi place mai mult să asculte. Mâinile-i sunt aspre, de la atâta muncă. ”M-am apucat de treabă la opt ani. Păstor. Apoi am trecut pe câmp. Niciodată n-am fost la școală”, povestește. ”Despre mama nu-mi aduc aminte nimic”, spune, în timp ce o lacrimă îi pleacă pe obraz. ”Nici măcar nu i-am văzut fața, pentru că pe atunci nu prea se făceau poze la oamenii sărmani. Asta e durerea mea cea mai mare, că nu o știu deloc, nici din imagini”.

Tatăl lui Martin, soțul Catalinei, a reușit să scape de urgie, deși a făcut multă pușcărie. S-a mutat la Bilbao, a revenit, ca pensionar, la Cevico, în ultimii opt ani de viață. Martin nu l-a întrebat, niciodată, nimic despre secundele finale. Ce rost avea? În plus, nu știa că mama fusese îngropată în vechiul cimitir. Martina, fiica sa, nepoata celei ucise, a aflat prima. A mers la Palencia, acolo unde există un monument al celor omorâți între 1936 - 1939. I-a văzut numele pe monolit: CATALINA MUNOZ ARRANA. ”Am demarat, pe loc, procedurile de reînhumare. Vreau să se odihnească, pe veci, alături de bunicul meu”, a spus Martina.

Almudena Garcia-Rubio, antropolog de la Societatea Științifică ”Aranzadi”, i-a promis că o ajută să recupereze ”zdrăngănica”. A luat-o, așa, plină de praf și i-a dat-o Martinei. ”E un obiect simbol, roșul acela viu, suprapus peste oasele gri, amintesc despre un gest maternal imens”, i-a spus în timp ce-i dădea Martinei jucăria. Martin, copilul de 83 de ani, a luat-o cu o mână tremurândă. S-a uitat, o clipă, la ea, apoi a dus-o la buze, spre a o săruta. 

După opt decenii și jumătate își regăsise mama. 



facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI
50 DE ANI DE LA PRIMA ASELENIZARE

vezi mai multe