Live acumObservator 16
Prime Time 20:00Observator Sport

Ce povestesc azi, la 50 de ani de la scufundare, foștii locuitori ai insulei românești Ada Kaleh...

A fost odată ca niciodată... Fără „ca niciodată”. Pentru că ce urmează să auziți e aievea. „Basmul” unei insule locuite care, 50 de ani cât a fost a românilor, i-a râs timpului în față. Aici nu s-a știut de război sau de comunism. Ada Kaleh a fost scutită de istorie, a existat în afara timpului.

Ada Kaleh, insula de pe Dunăre

Patrick Leigh Fermor

A fost odată ca niciodată... Fără „ca niciodată”. Pentru că ce urmează să auziți e aievea. „Basmul” unei insule locuite care, 50 de ani cât a fost a românilor, i-a râs timpului în față. Aici nu s-a știut de război sau de comunism. Ada Kaleh a fost scutită de istorie, a existat în afara timpului.

Aici nu se practica pizma, ci doar prietenia. Ura nu făcea rădăcini, dar iubirea era ca iedera. Se muncea cât să le fie insularilor traiul fără griji, stăpâni nu prea cunoșteau, patroni deloc, cooperativă ioc. Se gospodăreau între ei, pentru ei. Regula insulei, una și limpede: fericirea.

A fost odată o insulă pe Dunăre, se numea Ada Kaleh și pe ea locuiau oameni ca noi. Veche dinaintea erei noastre, o bizară întâmplare geografică la o aruncătură de băț de Orșova. Micuță, un petic de pământ de un kilometru lungime și un pic peste juma' de kilometru lățime.

Ada Kaleh era plină de leandri, lămâi, magnolii și caiși, avea case, cafenele, grădini, librărie, fântâni, bisericuță, geamie, o cetate renumită, săli de clasă și bazaruri, turci, români, greci, unguri și câte alte nații. Coexistau liberi și-n armonie. Până-n 1970, când Ceaușescu a demolat insula. Mii de ani s-au sfărâmat într-o clipă, sub buldozer.

Locuitorii au fost strămutați, au plecat care încotro (majoritatea în Turcia), dar viețile lor, casele lor, oglinzile în care-și priveau chipul dimineața, hainele pe care le purtau, bijuteriile, smochinii, măslinii, animalele, vehiculele, pământul nisipos care le fusese soartă bună, pe toate le-au curățat apele...

Gândiți-vă că, la ora actuală, rămășițele unui oraș în miniatură zac pe fundul Dunării. Foștii insulari, cei puțini care mai trăiesc, își amintesc de anii paradisiaci de pe Ada Kaleh. „Înainte să mor, vreau să mai visez o dată insula”, se mărturisește dintr-un început unul din ei.

Vă dați seama? Să deschizi ochii pe brâul Dunării, în România, pe o insulă de o frumusețe stranie unde nu dai socoteală nimănui și nimic nu-ți lipsește, dar să-ți petreci restul zilelor într-un apartament confort doi din Turnul Severin sau Constanța (pe mulți aici i-a „relocat” Ceaușescu), unde oamenii sunt înrăiți, îți lipsesc toate și dai socoteală tuturor, prizonierul frigului, foametei și blocurilor gri.

„Când am venit în Constanța, primul lucru am văzut că s-aruncă pâine. Am rămas așa, mirat! Chiar nu m-am simțit deloc bine când am văzut cum în tomberoane aruncau pâine... Și, Dumnezeu s-o odihnească, bunica zicea: «Ia te uită, ăștia aruncă pâine... Nu-i păcat?» Aici am văzut că se-aruncă totu', nu se ține cont de nimic.”

Altfel, e limpede că nici cei care au pășit cu noi în 2020, fie ei turci sau români, nu s-au ispășit de „pedeapsa” de a le fi umblat picioarele în paradis, și-apoi de a-l fi pierdut, la comanda tovarășului, pe vecie. „Asta nu e ceva să-ți treacă. Dorul de locul natal.”

Înainte să aflăm ce aer se respira pe Ada Kaleh, e bine de știut că pe cursul Dunării, colo, la 3 km în aval de Orșova, mereu a existat o insulă. Grecii antici îi spuneau Cyraunis. Asta se întâmpla înainte de Hristos.

Cavalerii teutoni o menționează și ei drept „Insula Saan” cu „216 oameni”. La 1400 și ceva, vin turcii și-o numesc „Ada Kaleh”, pe românește „Insula Fortăreață”. Îi rămâne numele.

Din 1689 până-n 1920, Ada Kaleh e ba a austro-ungarilor, ba a turcilor, de facto ori de jure; în orice caz, punct strategic – fiindcă, nu-i așa, un pământ în mijlocul apei contează enorm în vreme de război.

În 1920, Ada Kaleh trece la români. De-aici începe, de fapt, basmul nostru, zis chiar din gura celor care mișunau, în altă viață parcă, „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”... Și, ca orice basm, merită să fie spus cu „A fost odată”.

A fost odată o insulă Ada Kaleh pe care locuiau 600 de oameni. Turci și români, în mare parte. Tot ce aveau nevoie, găseau pe insulă. „Pe bucățica aia mică de lume ne desfășuram toată activitatea: pâine, lapte, cafenele, magazin, librărie, fabrică de țigarete, fabrică de confecții... Aveam de toate.”

Din mai până-n septembrie năpădeau turiștii – soiuri diverse, de la greci la americani. Pe Ada Kaleh casele nu se încuiau niciodată cu cheia, de garduri nici nu se punea problema. Ce era al unuia, era și al altuia. „Insula... totul era unu'. Era, cum să vă spun? Ca o curte mare în care erau mai multe case.”

Iar pe prispa acestor case, turci și români legând prietenii, îmbiindu-se cu narghilea, fistic și baclavale, ori cu plăcintă dobrogeană și țuică.

Îi păzea Dunărea, și tot Dunărea le dădea de mâncare. Cine n-avea prăvălie, se îndeletnicea cu pescuitul. Cine nu pescuia, făcea comerț în susul sau în josul Dunării. Comerț, turism, servicii, iată cum ființa insula, pragmatic vorbind.

A fost odată o insulă Ada Kaleh pe care doar foarte puține perechi de ochi ne-o mai pot descrie astăzi.

„Rețin fiecare pomișor din ea. Exista un colț de cetate unde creștea un cais, îl am într-o imagine. Îmi amintesc cum mergeam și luam caise din caisul ăla. Primăvara, până și zidurile înfloreau. Între cărămizile cetății era totul o floare de gura-leului, de sus până jos. Mă cățăram pe zid și culegeam flori de gura-leului.”

Vara se îmbăiau în Dunăre. „La geamul casei mele vedeam Dunărea, trenul, mașinile, avioane, vapoare. Parcă stăpâneam toată lumea.”

Unii zăreau munții Serbiei, alții pe-ai României, fiecare după unde avea ferestruica, deși toți le cuprindeau pe toate cu privirea, căci pământul nu depășea 100 de hectare.

Dacă Dunărea dădea pe-afară, locuitorii construiau drumuri de scânduri, se adăposteau la rude câteva săptămâni, până trecea inundația, și-apoi se reîntorceau acasă. De Ada Kaleh nu se puteau despărți. Cum să te desparți de acasă?

„Cu ce tragedie am plecat de acolo! Mi-a părut rău de tot!”, povestește o femeie și-o bufnește plânsul. „Am sărutat patru colțuri ale casei mele și așa am plecat. Doamne, ce viață am avut pe insulă!”

A fost odată o insulă Ada Kaleh de unde străinii cumpărau delicatese turcești, bijuterii, cafea și tutun, iar localnicii plantau trandafiri din care făceau săpunuri și uleiuri puternic-aromate, după rețete din moși-strămoși. „Mirosul acela amestecat și ireal de parfumat nu mi-l pot scoate din cap. Nicăieri în toată viața mea nu l-am mai întâlnit.”

„Eu făceam dulceață de smochine, Sezer, fiică-mea, era mică, vindea”, adaugă un turc în etate. „Striga fiică-mea: «Cine ia de la mine, toată vara-i merge bine!» sau «Prăvălie de oltean, fără ușă, fără geam!», râdeam toată ziua, era o veselie.”

Nu le trebuia ceas deșteptător – „ne trezeau păsările” –, nu cunoșteau boala, cenzura sau truda, în octombrie și noiembrie strângeau struguri, în aprilie și mai adunau citrice. Pe această insulă se prindeau și perele românești, și portocalele grecești, sfidând ceea ce astăzi numim „climă”.

Se citea îndelung pe Ada Kaleh, oamenii „pierdeau timpul” la librăria din buricul insulei, în timp ce copiii frecventau o școală improvizată, dar nu mai puțin calitativă decât o școală obișnuită de la acea vreme.

Viața pe Ada Kaleh semăna a seară de vară: braga rece și înghețată dulce, scaune puse în mijlocul drumului, uși deschise și muzică din lăută și tamburină, anecdote și povești care se terminau târziu în noapte, o comunitate de oameni „condamnați” la fericire. Zi de zi...

Până într-o zi. A fost odată o insulă Ada Kaleh pe care Ceaușescu a scufundat-o în 1970 ca să ridice-n loc barajul Hidrocentralei Porțile de Fier I. Surse zic că Ada Kaleh e „în plan de reconstrucție”, dar ceva ne spune că, iată, de-abia din acest punct încolo încep basmele românești...

„Am multe înregistrări cu Ada-Kaleh-ul, punem și vizionăm. Numai eu știu ce e în sufletu' meu când văd. Mulți n-o spun, dar o simt. Eu o spun deschis: îmi vine să plâng când îmi aduc aminte de locul ăla, de locul meu natal. Ada Kaleh...”

Surse: historia.ro; „Adakale-Li. Patria din buzunarul de la piept”, Carmen Mihalache & Magda Andreescu, Editura Martor, 2012; Wikipedia

Cele mai noi stiri
Lajumate.ro