Ceaușescu a zis să-l dezgroape, dar nu are, nici azi, mormânt! ”E sigur Ionică?” ”Da, l-am recunoscut după părul castaniu!” ”La moarte, ION MIHALACHE era alb ca varul!”

 
+3 click pentru
galerie

Ion Mihalache, liderul istoric al PNȚ, moare în închisoarea Râmnicu Sărat, în 1963, după ce primise bătăi crunte și refuzase să se desolidarizeze de Maniu. În iulie 1970, Niculina, a sa văduvă, face o cerere către Nicolae Ceaușescu, care acceptă deshumarea osemintelor și mutarea acestora în cripta familiei. Primește o cutie. Întreabă dacă în ea sunt rănășițele lui Ionică...Primește confirmarea. ”I-am recunoscut părul castaniu”, spun rudele. La 81 de ani de ani, Mihalache era alb ca varul...

Ion Mihalache, una dintre cele mai mari personalități pe care le-a avut România în întreaga sa istorie, învățător, lider și președinte al PNȚ, ministru în mai multe guverne țărăniste, pleacă la Ceruri pe 5 februarie 1963, în închisoarea Râmnicu Sărat. Fusese ridicat de către bestiile comuniste pe 14 iulie 1947, la 65 de ani, și acuzat de ”crimă de înaltă trădare”. Primise 15 ani de temniță grea, trecuse pe la Galați, pe la Sighet și, din 1955, la Râmnicu Sărat. Numai aici, în cei opt ani de detenție, lui Mihalache i s-au aplicat 25 de pedepse administrative. 

Mihalache (primul din partea dreaptă), la simulacrul de proces

Corneliu Coposu, alt mare om politic, care a ”locuit” la Râmnic sub celula lui Mihalache, spunea, după 1990, că fruntașul țărănist era bătut non stop, deși trecuse de 80 de ani! ”A fost nenorocitul de patriarh Justinian Marina la mine, să mă convingă să mă desolidarizez de Maniu. L-am dat afară”, spunea Mihalache, citat de Coposu. Justinian a fost cel de-al treilea Patriarh al Bisericii Române...Zilnic se auzea ușa de la celulă, apoi bătaia administrată de galat și, din nou, liniștea.

Pe 5 febuarie 1963, la 81 de ani, inima lui Ion Mihalache cedează. Medicul Aurel Dumitrescu consemnează că în cursul zile de 4 februarie, pacientul a intrat ”în stare comatoasă” și a decedat ”la orele 2.10 noaptea”, drept cauză a morții fiind menționată ”insuficiență circulatorie cerebrală - edem cerebral”.

Pe 30 iulie 1970, văduva lui Ion Mihalache, Niculina, trecută, și ea, prin închisorile comuniste, simte că mai are puțin de trăit. E pacientă a Căminului Institutului de Geriatrie. Îi scrie direct președintelui Consiliului de Stat, lui Nicolae Ceaușescu. Solicită aprobarea deshumării osemintelor soțului ei, despre care știe că odihnește într-o groapă comună, aproape de închisoarea unde s-a stins. Cere reînhumarea acestora în cripta familiei Mihalache, de la Topoloveni, județul Argeș. Deși pare greu de crezut, cererea îi este aprobată de către Ceaușescu, personal. Dar să-l lăsăm pe fostul lider țărănist Ion Diaconescu (decedat în 2011) să povestească:

”…doamna Mihalache, după ce s-a eliberat (…) s-a apucat și a făcut o cerere, știind de la noi că Mihalache  a murit acolo (n.r. - la Râmnicu Sărat), să i se predea osemintele lui bărbatu-său. Întâi pe ea să o lase să moară în casa ei la Dobrești (…) și să-i predea și osemintele lui Mihalache. Pe la începutul anilor ’70-’71, cam așa ceva, ăștia, dintr-un exces de cumsecădenie, îi aprobă, domnule, văzând că ea e gata să moară. Îi dă o cameră în casa ei la Dobrești, o trimit acolo și-i spun: „Aprobăm să se aducă și osemintele lui Mihalache. Indicați pe cineva care să le preia!”. Și ea a indicat pe Popescu-Mehedinți, fostul lui secretar. El a venit la mine, am cumpărat un coșciug. S-a dus cu Securitatea la Râmnicu Sărat, la cimitir. El n-a văzut mormânt, n-a văzut nimic. La ușa cimitirului l-aștepta Securitatea cu o cutie cu osemintele. Le-a pus în coșciug, le-a adus, ne-am dus le-am înmormântat la Dobrești… Mă rog, era mai multă Securitate decât lume. (…) Ea a murit puțin după aceea. (…) După înmormântare, am făcut o masă. (…) Eram câțiva din familie, și prieteni… „Măi fine”, zice – ăsta Popescu-Mehedinți îi-era și fin – „ești dumneata sigur că astea sunt osemintele lui Ionică?”. Și Popescu-Mehedinți zice: „Nașă, când ăia mi-au desfăcut cutia și eu am văzut pe țeasta capului un smoc de păr castaniu, așa, frumos, cum îl avea nașu’, am zis sigur că astea-s osemintele lui.”. Și ea a fost bucuroasă. A fost convinsă că așa este. Eu am tăcut. Popescu-Mehedinți nu-l mai văzuse pe Mihalache din ’47, momentul arestării. Eu l-am văzut pe Mihalache la Râmnic, când era acolo, cățărându-mă pe geam, oblon, cu riscuri, l-am văzut de câteva ori până prin ’58-’59, până când a mai ieșit la plimbare. Pe urmă nu a mai ieșit la plimbare. Mihalache la ora aceasta era alb ca varul!”

Cererea pentru aprobarea înhumării lui Mihalache, semnată de Alexandru Vișinescu, Comandantul Penitenciarului Râmnicu Sărat. Da, ACEL, Vișinescu!

Niculina Mihalache se stinge, cu sufletul împăcat, că l-a adus pe Ionică al ei acasă. Fals! Un raport al Securității, datat 1971, arată că osemintele lui Mihalache nu au ajuns, niciodată, la Topoloveni, ci au fost reînhumate în cimitirul comunei Dobrești, localitate situată la câțiva kilometri de Topoloveni, locul natal al soției. Acest lucru este știut. Ceea ce nu cunoșteau decât puțini e că Ionică nu plecase, niciodată, de la Râmnicu Sărat. Nici la Topoloveni, nici în altă parte. Astăzi, la 55 de la moartea sa, Ion Mihalache nu are un mormânt! Și nimeni nu știe unde odihnește el!

Sursa: memorialulsighet.ro

facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI
PREMIUM

Mai multe