Live acumMangalita (r)
Prime Time 20:00Sacrificiul

Ciolac, ”dirigul” primei școli de hoți de buzunare: Foamelungă, Aron Pincaș - ”Americanul”, Elena Mihăilescu - ”Foanfă”

Ilie Ciolac a fost primul ”diriginte” al școlii de hoți de buzunare fondată la București, în perioada interbelică. Avea și câte 10 elevi pe ciclu, cursurile durau fix o lună în care învățai de toate. Elevi eminenți: Ilie cel Bun, Dumitrescu-Chioru, Foamelungă, Șaraga-Cuțit. ”Instituția de învățământ” s-a desființat la finele lui 1938: profesorul a sucombat, de tuberculoză, la Văcărești, unde se afla ”internat” pentru furt din autobuz

Ilie Ciolac a fost primul ”diriginte” al școlii de hoți de buzunare fondată la București, în perioada interbelică. Avea și câte 10 elevi pe ciclu, cursurile durau fix o lună în care învățai de toate. Elevi eminenți: Ilie cel Bun, Dumitrescu-Chioru, Foamelungă, Șaraga-Cuțit. ”Instituția de învățământ” s-a desființat la finele lui 1938: profesorul a sucombat, de tuberculoză, la Văcărești, unde se afla ”internat” pentru furt din autobuz

Vestea căzu ca un trăznet la ”cafeneaua veche”, acolo, pe ruinurile fostelor hale din ”Piața 8 iunie”. ”Ilie Ciolac, Șeful, a mierlit-o!” E decembrie 1938 și cel mai mare pungaș al Bucureștilor, fondatorul primei școli de hoți de buzunare, ”dirigul” multor generații de ”pick-pockeți”, s-a stins de tuberculoză, la Văcărești, unde se afla ”internat” după ce fusese prins că șterpelea din autobuze.

Ciolac deprinsese meserie de la ”părintele” șuților din zonă: Mialcă, un tip cu o putere herculiană. Își făcea veacul fie prin Vitan, fie prin Cantemir. La 15 ani, devenise hoț de ”bună dimineața”, lucra numai pe răcoare, când mușterii nici nu prinseseră a se spăla pe ochi. Pac, se ciocnea de ei, pac, un ”pardon” sau o ”Bună dimineața, scuze!” și omul era mult mai ușor, fără portofel la el. Dar fusese prins și transferat la Văcărești, la închisoare. Acolo, el, faimosul, vicleanul, omul care nu se temea de nimic, prinsese frică. Tremura tot. Se jurase să nu mai fure niciodată. Predase tot ”armamentul” lui Ilie Ciolac, un tânăr aspirant și se retrăsese să păstorească fetele de la ”Crucea de Piatră”, de la bordel. Avea 15 prințese ”cari lucrau pentru domnia sa”, după cum scriau gazetele și care îi aduceau un venit de 30.000 de lei pe lună.

Clasa de ”trăgătorie”

Ciolac era autodidact. În gospodăria sa din Târgul Vitanului - avea casă frumoasă - fondase o clasă de ”trăgătorie”. Câte 10 elevi în permanență, la fiecare ciclu ce dura o lună de zile. ”Dar, pentru definitivare, ai nevoie de patru ani de practică”, era auzit spunând. PATRU ANI! Poseda salariu - ”dirigul” primea bani de la diversele bande de pungași, ce aveau nevoie, mereu, de ”trăgători”. Exista un ”cod al onoarei” de la care nu se abătea nimeni: Ciolac pregătea oamenii, bandele plăteau regulat. Se deprindeau toate tainele meseriei, pe repede-înainte, pentru că pe piață cererea de ”mână de lucru” era foarte mare. Examenul de definitivat era cunoscut: clopoțelul din buzunarul manechinului. Dacă nu suna când ”speriai” portmoneul, plecai pe stradă direct; dacă se auzea un clinchet, aveai mari șanse să ajungi la Văcărești, așa că o luai de la capăt, încă o lună, la perfecționare.

Comisarul Arghir, șeful brigăzii ”Autobuze și Tramvaie” din cadrul Poliției Capitalei, ajunsese la capătul răbdărilor. Arestuia ”trăgătorii”, dar aceștia erau eliberați aproape imediat, așa că se întorceau pe trotuare. Arghir propusese ca șuții să fie însemnați, cu o vopsea specială, pe urechi. Asta nu se putea șterge un an de zile, așa că oamenii se puteau feri. Însă nimeni nu mișcase un ac.

Zona Fântânii Sărindar, locul în care acționau ”elevii” lui Ciolac

Ciolac avea elevi eminenți la clasă: ”Foamelungă”, ”Ilie cel Bun”, Dumitrescu - ”Chioru”, Elena Mihăilescu - ”Foanfă”, Aron Princaș - ”Americanul”, Gavrilescu - ”Autobuz”, Șaraga - ”Cuțit”. Nume grele. Și el stătea pe stradă, să nu-și piardă mâna. Uitase numărul zilelor de detențiune: primise de la un an și câteva luni până la două...decenii!!! De fiecare dată, scăpase! Acționa la întretăierea Bulevardului Elisabeta cu Calea Victoriei, pe trotuarul unde azi e Fântâna Sărindar, în fața Casei Centrale a Armatei. Nu-l interesau ”clienții”. Fura de la oricine. Într-o zi, Mialcă meresese cu niște tovarăși prin zonă. Se produsese eliberarea de portofele. Mahărul urlase acolo, în plină stradă: ”Care ai fost, să știi că erau cu mine, cu Mialcă. Te aștept la <<Mircea>>”!

”Mircea” era o cârciumă cu miros de bradolină. Peste câteva minute, acolo avea să se prezinte un tip slab, nervos, dar bine îmbrăcat. Era Ilie Ciolac. Recunoscuse. Mialcă, ”proful” său, îl luase în brațe, apoi îl sărutase, cald, pe ambii obraji. ”Mă miram eu să tragă cineva mai bine decât mine. Tu erai, așadar. Dă îndărăt portofelul omului!”

Așa l-au și prins. Deși avea bani cu nemiluita, îi plăcea tot afară. Acum trecuse pe autobuze. Acolo îl găjbiseră: clientul se mișcase nițel, prinsese de veste că mâna aflată în buzunar nu era a sa, iar Ciolac, da, marele Ciolac fusese ridicat. Ajunsese la Văcărești. Se răscoliseră dosarele, se aflase că mai are multe pedepse, sub diferite nume. Iarna dintre 1938-1939 fusese friguroasă. Îl atinsese tuberculoza. Se stinsese la nici 45 de ani, chiar acolo, în spitalul faimoasei închisori. Înainte însă, lăsase, pe un carnețel, ”mersul”, ”învățămintele” sale către urmași: ”Pontagiul” indică victima, după ce l-a mirosit că are un portmoneu bine garnisit. ”Huiduma” face ”mască” și ține ”tira”, adică distrage atenția victimei, pregătind terenul ”tragătorului”, care, cu o aglilitate de zile mari, extrage portofelul. Corpul delict nu este păstrat niciodată, ci se trece la ”pontagiu” cu repeziciune, pentru ca ”trăgătorul”, în caz de flagrant, să poată scăpa. ”Ei sunt puțini pe piața noastră, de aceea trebuie feriți de neplăceri”, lăsase cu limbă de moarte Ilie Ciolac.

Cât despre ”Foamelungă”, ”Ilie cel Bun”, Dumitrescu - ”Chioru”, Elena Mihăilescu - ”Foanfă”, Aron Princaș - ”Americanul”, Gavrilescu - ”Autobuz” ori Șaraga - ”Cuțit” nu se mai știe mare lucru.

Sursă: ”Ilustrațiunea Română”, nr. 04, 18 ianuarie 1939, ”Cronologia Bucureștilor”, Gheorghe Parusi