Live acumObservator 06
Prime Time 20:00Poftiti pe la noi: Poftiti la munca (r)

Cu leul în casă și șarpele pe umeri: cei mai excentrici români din istorie

România n-a dus lipsă de mofturi și capricii. Bogații români de odinioară voiau să rămână în conștiința înaintașilor prin extravaganțe bine plasate, și pasiența le-a ieșit, după cum se vede. Cu leul în casă și șarpele pe umăr, să dăm mâna cu cei mai excentrici români din istorie...

Anii '20, actrița Aileen Pringle în filmul mut „The Mystic”.

Pinterest

România n-a dus lipsă de mofturi și capricii. Bogații români de odinioară voiau să rămână în conștiința înaintașilor prin extravaganțe bine plasate, și pasiența le-a ieșit, după cum se vede. Cu leul în casă și șarpele pe umăr, să dăm mâna cu cei mai excentrici români din istorie...

Începem de la catedra de franceză. Secolul al XIX-lea păstrează numele unui oarecare profesor Bonifaciu Florescu (fiul lui Nicolae Bălcescu!), care fie era „distrat”, ca să-l cităm pe istoricul Adrian Majuru, fie se simțea actor nedescoperit... „Numărul” lui favorit era travestiul, așa că le preda liceenilor de la Sfântul Sava încălțat în pantofii cu toc ai soției.

Fiul politicianului Ion Câmpineanu avea altă dambla. Costică Câmpineanu nu îmbrăca palton, dar stătea înveșmântat într-un pled, iar la gât purta un manșon cu șiret – dacă n-ar fi fost fiul cui era, cel mai probabil i s-ar fi spus verde-n față că semăna cu un sac.

Când sosea la intersecția Străzii Regale cu Calea Victoriei, la amicul Fialkowksi, patronul cafenelei cu același nume, își dădea manșonul jos, și odată cu el, și șarpele boa care i se încolăcise de gât. Nu zăbovea mult: acasă îl mai așteptau câțiva șerpi și, desigur, un leu. Pe acela nu-l scotea pe bulevard decât noaptea, și-atunci cu băgare de seamă.

Băiatul lui Sturdza, „Beizadea” Grigore Sturdza, făcea mare caz de corpul lui atletic. Periodic, Grigore ieșea la șosea și ridica un vițel deasupra capului, în ovațiile celor mai gură-cască, băieților de prăvălie sau damelor ieșite la promenadă. Un an întreg a ridicat vițelul, de-l simțeau oamenii încă de când intra pe Calea Victoriei – se clătina pavajul. Grigore locuia la palat, avusese harem și era pasionat de astronomie.

Pasiunea pentru astronomie o împărtășea și amicul său, Petrache Catargi, un ins bogat care colecționa cai pur-sânge la reședința sa din București, iar plăcerea lui cea mai mare era... să-i admire de la balcon în timp ce îi plimba vizitiul. Soția era „de-un leat” cu el: colecționa giuvaiere rare pe care dădea o căruță de bani – nu le purta, nu le vindea mai departe, le ținea ascunse în seif.

Politicianul Anton Arion era spaimă cu cifra 13. Nu se urca în birje ale căror cifre însumate dădeau 13, dacă era al 13-lea la o masă, se ridica și pleca, iar de avea 13 monede de aceeași valoare, pe una o arunca. Pe la spate, contemporanii îl numeau după manie: nea 13.

Pe alții, contemporanii îi strigau că-s domni, deși erau ceva mai mult de-atât. Arghezi-l socotea pe Carol al II-lea „un domn”, dar poetul s-a abținut oleacă, c-ar fi vrut să zică altfel: un dandy.

Carol al II-lea ieșea din casă neînsoțit de paznici și făcea baie de mulțime. Cu caschetă pe cap, costum lejer din bumbac alb și ochelari fumurii, Carol „defila” relaxat prin București, iar de era totuși să-l însoțească cineva, acel cineva era femeie, periodic alta.

Teribil era și Ion Fernic, compozitorul interbelic care a scris peste 400 de romanțe și tangouri. El a dat „Iubesc femeia” sau „La umbra nucului bătrân”, interpretate-n toate generațiile de cântăreți de pahar. Muzician, actor, gazetar, poet, aviator, Fernic a dus o viață scurtă – moare la 37 de ani – și spectaculoasă.

Ca să ilustreze o expresie folosită în epocă – „vedea-te-aș în pielea goală și cu un ceas la brâu”, Fernic s-a fotografiat dezbrăcat și cu ceasul de buzunar agățat de un lanț pe care și-l petrecuse peste mijloc. Arăta fotografia cui voia s-o vadă și să râdă.

Prin Bucureștiul Belle Epoque își mai făcea veacul și Maria Mihăescu, o demimondenă răvășitor de frumoasă. Nu sună a nimic numele dumneaei, dar pesemne că noi o știm după poreclă: Mița Biciclista.

Seara, Mița era condusă acasă de bărbații cu care-și petrecuse ziua, treabă care nu mai făcea pe nimeni să ridice vreo sprânceană – informația că Mița e una dintre escortele de lux ale capitalei o știa și-un țânc.

Pe principiul „țara arde și baba se piaptănă”, pe oameni îi contraria altceva: dimineața, pentru siluetă, Mița făcea o plimbare cu bicicleta... De două ori oripilant: o dată că era printre primele femei din lume care mergeau pe biciclu pân' la șosea – auzi ocupație, domnule! –, a doua oară că purta pantaloni. Jale! Amorezat, ziaristul George Ranetti a poreclit-o „Biciclista”, după ce Mița l-ar fi refuzat.

Până la el, bucureștenii o bârfeau sub numele de „Cotroceanca”. Umbla buhu că-i plăceau numele mari, à la curtea regală din Cotroceni: primul amant a fost Regele Leopold al Belgiei, apoi Regele Ferdinand (care i-a dăruit casa din Piața Amzei), poetul Octavian Goga, Nicolae Grigorescu ș.a.

Când Regele Manuel al Portugaliei a cerut-o în căsătorie, Mița i-a zis că se mai gândește.

Era din cale-afară de extravagantă afișându-se la piscinele bucureștene numai în bikini, imagine de neconceput în condițiile în care unii încă se îmbăiau în halat. În București avea mașină coupé, trăsură și servitori polonezi, și o bună vreme a trăit la Paris.

S-a căsătorit cu generalul Dumitrescu, pe care, prin anii '40, îl trimitea la cerșit lângă alimentara de pe Strada Mendeleev într-un costum răpănos de militar. Cu banii din cerșit mergea să-și vopsească părul la cel mai scump salon de pe Calea Victoriei, apoi cinau amândoi la Athénée Palace – nostalgii de capricioasă obișnuită cu răsfățul altor veacuri.

La mijlocul anilor '60, Maria Mihăescu trăia strict de pe urma chiriașilor de la etaj și parter, ea retrăgându-se-n mansardă. La Mița nu mai răspundea, oricum, adevărul e că nici nu mai avea cine s-o strige astfel.

A murit în '68, singură, nemaigândită și nemaiștiută de nimeni, aidoma lumii plăcerilor și mofturilor, bucuriei imprevizibile și aventurilor planificate, o lume pe care o cunoscuse bine și care n-avea să se mai întoarcă niciodată.

Surse: Adrian Majuru – Cum se distrau românii odinioară, Wikipedia, enciclopediaromaniei.ro, adevarul.ro