Live acumObservator 16
Prime Time 20:00Chefi la cutite

Cum și-a bătut joc Salvador Dali de Ceaușescu, înscăunat președinte cu sceptrul lui Ferdinand: ”Am apreciat profund”...

Pe 28 martie 1974, tovarășul Nicolae Ceaușescu devine primul Președinte al Republicii Socialiste România, prilej cu care primește din partea lui Ștefan Voitec un sceptru...regal, aseamănător cu cel purtat de Regele Ferdinand I, de pe care dăduse ordin să se scoată însemnele. Marele Salvador Dali îi trimite, imediat, o telegramă, în care îl ia peste picior: ”Am apreciat profund demersul dumneavoastră”...

Nicolae Ceaușescu primește de la Ștefan Voitec sceptrul...prezidențial, ce amintește de cel regal, purtat de Ferdinand I Întregitorul

Fototeca online a comunismului românesc, cota 1/1974

Radu Varia, critic și istoric de artă român, personalitate uriașă a culturii noastre, se găsește, în aprilie 1974, la New York. Este bun prieten cu un alt imens, marele Salvador Dali, pictor, sculptor și scriitor spaniol, probabil cel mai cunoscut reprezentant al suprarealismului. ”Poți veni, te rog, până la mine, să alcătuim, împreună, telegrama?”, sună întrebarea. Varia crede că este vorba despre condoleanțele ce urmează să fie trimise la Paris. Președintele Franței, Georges Pompidou, a decedat pe 2 aprilie, dar Dali îi spune lui Varia că depeșa cu părerile de rău plecase, deja, spre ”Orașul Luminii”. ”Atunci despre ce este vorba?”, a întrebat Radu.

Dali îi arată prima pagină a cotidianului ”Le Monde”. Aici, într-un chenar intitulat ”Sceptrul”, apărea o poză cu Nicoale Ceaușescu. ”Mă roagă să citesc cu voce tare!”, își amintește Varia. Se vorbea despre faptul că dictatorul, proaspăt uns președintele Republicii Socialiste România, instaura...sceptrul prezidențial, simbolul monarhic! Dali râdea pe înfundate, cu mustețile sale cele lungi, croite special pentru a arăta, asemenea limbilor de la ceas, ora 10 și 10 minute. Varia se pune la birou, începe să scrie, caligrafic, telegrama, ce sună așa: ”Am apreciat profund demersul dumneavoastră istoric de instaurare a sceptrului prezidențial. Cu respect, Salvador Dali. 2 aprilie 1974. New York”.

Bătrânul Ștefan Voitec îi înmânează lui Nicolae Ceaușescu sceptrul, simbolul regalității

Marele om de artă iberic iubea România. Se trata la Institutul de Geriatrie și Gerontologie din București, unde avea grijă de el marea Ana Aslan. Clama, peste tot, că este de-al nostru, pentru că Traian, din care se trăgea poporul mioritic, se născuse, ca și el în Spania. Prin 1972, îl chemase pe Varia la el, la Hotelul ”Meurice” din New York. În Salonul apartamentului 108, ocupat cândva de Regele Alfonso XIII al Spaniei, se aflau Dali, Robert Descharnes, fotograf şi arhivist titrat, şi încă una sau două persoane. La un moment dat, Dali dispare şi revine fredonând, ca adesea când cocea câte ceva, şi purtând un carton sub braţ. ”Descharnes, nu vrei, nu-i aşa, să-i dau lui Varia textul”, zice el, punându-l pe acesta într-o situaţie ambarasantă. Descharnes îi răspunde: ”Mă gândeam numai că dacă textul e la mine, e ca şi tezaurizat, îl aveţi când vreţi”. Salvador pune lucrurile la punct cu o replică fulgerătoare: ”Atunci vom face aşa: eu îi dau lui Varia textul, pentru că l-am scris pentru el, iar dumneata îmi dai definitiv foaia de desen pe care mi-ai împrumutat-o ca să scriu acest text!”. " Scrisoarea" e o capodoperă şi se intitulează ”Oui! à la Roumanie”. ”Da! României. Pentru Radu Varia”.

”Glorioasele testicule ale împăratului nostru Traian sunt poate, şi fără niciun fel de poate, cele mai glorioase din arta istoriei.

În primul rând. Animat de puterea lor, Traian pleacă din Italica, la zece kilometri de Sevilla şi, trecând prin Gara Perpignan, străpunge cilindric Dacia, creând astfel România. Vârtej cilindric al Trofeului de la Adamclisi înrudit cu propria-i Columnă Traiană ridicată la Roma. Columnă ce reprezintă prima bandă desenată în basorelief, care, în loc să falsifice realitatea cu visele şi obiceiurile proprii relelor obiceiuri orientale, umple ca un caltaboş, cu carnea crudă a realităţii istorice, intestinul fin al visului imperial, afirmând în mod definitiv suveranitatea topologică şi holografică a civilizaţiei noastre asupra civilizaţiei barbare.

În al doilea rând. Deoarece Pujos ne învaţă că noi, bărbaţii, purtăm o încărcătură genetică plină de îngeri, fiinţe ce nu există potenţial decât sub formă de energie spirituală pură.

Deci, capsulele imperiale, receptacule de viaţă pe care le purta Traian, acumulau într-o sămânţă unică germenii victoriei sale finale: trofeul angelic ridicat la Adamclisi, care sperăm cu toţii să fie recunoscut ca autentic.

Să recapitulăm şi să înscriem în mâna deschisă a artei istoriei această linie a gloriei sevillane, care în mod ierarhic are două puncte suverane.

În primul rând. Gara Perpignan, care în momentul formării Golfului Biscaia a protejat Europa, obligând deriva continentelor să pivoteze spre Polul Nord în jurul peninsulei iberice şi granitice.

În al doilea rând. Şi imediat după aceasta, Adamclisi, unde fu ridicat trofeul victorios al şcolii sevillane.

Ceea ce, cu alte cuvinte, înseamnă că Velasquez, cel mai mare suveran al viziunii imperiale, care a domnit cu privirea-i flegmatică asupra tot ce Traian cucerise cu armatele sale, n-ar fi putut exista niciodată. Deoarece chiar dacă Traian s-ar fi născut în Australia, să spunem, propriile-i testicule nu i-ar fi servit la mare lucru, aproape la nimic, sau cel mult ca să-şi poată exercita suveranitatea limitată, arbitrând timp de câteva clipe un episodic meci de box între paraşutiştii marsupiali şi inconştienţi care sunt cangurii.

Îndepărtaţi-mă de livida Australie şi lăsaţi-mă să mă întorc la malurile roşii ale primăverii mlaştinilor de la Guadalquivir, şi lăsaţi-mă să dau frâu liber celei mai legitime dintre reveriile mele, aceea în care mi-l imaginez pe împăratul nostru Traian călare, ucigând mistreţul cu lancea, aşa cum sevillanii o fac până în ziua de azi, şi după cum o arată un basorelief pe care-l am în faţa ochilor.

Acest mistreţ mi-e necesar, absolut necesar, căci aceasta – şi nu un cangur – e nobilul animal care l-a ucis pe Adonis, rănindu-l la gleznă, şi sângele său, macul pe care-l voi numi floare prin excelenţă adonisiană – a sângelui regal spaniol – tiveşte cu stacojiul velasquezian fluviile gri-argintii ale imperiului de sânge: eu, Velasquez, Picasso şi Traian.

Şi toată această perpetuare genetică numai pentru a dovedi că pe aceste drumuri imperiale presărate de macii lui Adonis se deschide calea regală ce mă conduce prin România spre Gala, căci voi descinde din Trofeul de la Adamclisi, prin Delta Dunării, la debarcaderele de sânge ale Mării Negre, în răcoarea căreia Gala mă aşteaptă.

Şi fiindcă structura comunistă poate convieţui cu structura regală a sângelui, cu o plăcere crudă, unei Gala regină barbară vrui să-i devin sclav.

Şi pentru că sângele Patriei este etern şi nemuritor, pentru că în aceeaşi arteră regală curge marşul triumfal al lui Traian, şi pentru a fi, ca el, din nou şi întotdeauna primul din specia umană, mă proclam Salvador Dali, monarhist, catolic, apostolic, roman şi român.”

Semnat: Salvador Dali, New York, ianuarie 1972

Dar să ne întoarcem la sceptru.

La finalul lui martie 1974, Nicolae Ceaușescu devine, din Președintele Consiliului de Stat, primul (și ultimul !) Președinte al Republicii Socialiste România. Vrea să fie întronat cu sceptrul regal al lui Ferdinand I Întregitorul, de pe care ordonă se se scoată însemnele specifice, înlocuite cu unele comuniste. Pe 28 martie 1974 are loc o ședință solemnă a Marii Adunări Naționale. Cel mai bătrân membru M.A.N., Ștefan Voitec (1900 - 1984, comunist notoriu), îi oferă dictatorului însemnele puterii: eșarfa tricoloră și...sceptrul. Poza face înconjurul lumii!

După ce s-a prăbușit cu avionul, Ceaușescu a împușcat, cu sânge rece, nouă oameni, cu mitraliera. ”Omul ăla mic mi-a dat un șut în burtă. Am sângerat cinci zile. Atunci l-am blestemat să moară cu mâinile la spate!”

Silviu Curticeanu, fost membru M.A.N., a notat în memoriile sale: ”Nu știu dacă ideea sceptrului îi aparținea lui Ceaușescu sau i-a fost sugerată de cineva; știam doar că sceptru, indiferent de etimologia lui latină sau greacă, însemna un baston încrustat cu metale și pietre prețioase, ce reprezintă un însemn al puterii monarhului, iar în varianta sceptre de fer desemnează guvernările despotice”.

Sceptrul regal al lui Ferdinand, un simbol superb, batjocorit de Ceaușescu

La București, politrucii nu știu ce să creadă. ”Dacă prin asta vrea să-și bată joc de tovarășul?”, se întrebau primii. ”Dar daca e sincer și află tovarășul că nu am publicat-o?”, sosea replica. Finalmente, telegrama primită de Nicolae Ceaușescu era publicată pe prima pagină a ziarului ”Scânteia”, din 4 aprilie 1974. Se spune că la aflarea veștii, spaniolul s-a închis în baie și a râs, de unul singur, 20 de minute.

Salvador Dali s-a stins, ca și Nicolae Ceaușescu, în 1989. Primul, în prima lună. Ultimul, în ultima. Din motive total diferite.

Sceptrul prezidențial a rămas în biroul dictatorului din Comitetul Central. După intrarea revolționarilor în ”Cabinetul 1”, la evenimentele din Decembrie 1989, i s-a pierdut urma. În 2010 a reapărut, fiind scos la vânzare.