Live acumNeatza cu Razvan si Dani
Prime Time 20:00Chefi la cutite

La Mărășești am omorât un PREMIU NOBEL. Venise să ne gazeze eroii! Își doarme la Focșani somnul de veci!

La 54 de ani, germanul Eduard Buchner, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în 1907, cere să plece pe frontul Primului Război Mondial. Unii spun că din mândire, alții că ar fi făcut experimente cu gaze de luptă. Pe 11 august 1917 este rănit în Bătălia de la Mărășești. Decedează două zile mai târziu. Este înmormântat la Focșani

Crucea maiorului Eduard Buchner din cimitirul din Focșani

Eduard Buchner se naște la 1860, la Munchen, pe atunci în Regatul Bavariei. Tatăl său, Ernst, este medic și profesor la Școala de Medicină Legală din localitate. Eduard se apucă de studiul chimiei, apoi ajunge la faimoasa Universitate din Tubingen, acolo unde, la 1897, publică lucrarea ”Despre fermentația alcoolică fără drojdii”. În 1907, pentru studiile sale în acest domeniu avea să primească Premiul Nobel pentru Chimie. Cuteză să-l înfrunte pe marele Louis Pasteur, afirmând că procesul de fermentație este unui chimic, și nu biologic.

Pe 4 octombrie 1914, 93 de personalități marcante ale culturii și științei germane fac corp comun în jurul împăratului lor, Kaiserul Wilhelm al II-lea. Semnează un ”Manifest”, prin care-și arată susținere pentru acțiunile militare ale acestuia. Pe 14 august 1914, la 54 de ani, este deja pe frontul Primului Război Mondial, luptând la Lothringen și, mai apoi, la Cambrai, în Franța. Unii istorici afirmă că fusese concentrat, alții că se ceruse voluntar. Cert e că Eduard Buchner comandă, în calitate de căpitan, o comanie de artilerie, fiind decorat cu ”Crucea de Fier”. În februarie 1915 îl găsim participant în Bătăliile de la Lacurile Mazuriene. Revine, la cererea colegilor săi, la catedră, în martie 1916, la Universitatea din Wurzburg, unde își continuă cercetările științifice. La 10 mai 1917 ține o importantă conferință cu noile aspecte ale fermentației și ale acțiunii enzimatice. La 57 de ani pare că s-a retras definitiv lângă tablă, că nu va mai fi combatant pe frontul primei mari urgii mondiale.

Puțină pauză pentru câteva precizări.

Soldați britanici răniți de gazele lacrimogene (1918)

Încă din 1914, francezii folosiseră gaze pe frontul Primului Război Mondial. Erau lacrimogene, formate din bromidă de xylil și din bromoacetat de etil. Germanii vor riposta și vor folosi o cantitate enormă (peste 18.000 de obuze chimice) împotriva rușilor staționați la Bolimov, pe râul Rawka, la vest de Varșovia, la 31 ianuarie 1915. O bornă importantă este data de 22 aprilie 1915, când clorul este folosit ca gaz de luptă la Ypres, în Belgia. La orele cinci după amiază, germanii deschid 6.000 de canistre, aruncând în aer 168 de tone de clor înspre zona în care se aflau poziționate Diviziile Franceze 45 și 87. Apare termenul de ”iperită”, cunoscut și sub numele de ”gaz muștar”. Pe 11 iulie 1917 nemții introduc o nouă armă chimică în luptă, fosgenul. Trebuie precizat că aceste tipuri de caze fuseseră interzise prin Convențiile de la Haga, atât cea din 1899, cât și cea din 1907.

Voi știți de ce eroi vă bateți joc? Pe ce oase călcați? Fără Valea Uzului dispăream ca națiune, nu exista România Mare!

Acesta este, așadar, contextul în care Eduard Buchner cere să revină, în iulie 1917, pe front și să fie trimis pe Frontul de Est, în România. Ajunge aproape de Focșani cu câteva zile înaintea declanșării Marii Bătălii de la Mărășești (6 august - 8 septembrie 1917). De peste 100 de ani, istoricii nu se pun de acord asupra cererii sale de a fi înrolat voluntar. Unii vorbesc despre orgoliu, despre mândria unui decorat cu ”Crucea de Fier”. Alții sunt convinși că Buchner a fost trimis în zonă pentru experimente cu gaze de luptă, îndreptate asupra Armatei Române.

Buchner (în medalion), alături de ofițeri germani, pe frontul Primului Război Mondial

Maiorul Buchner (57 de ani împliniți) primește comanda a 16 companii (un regiment mare, cu circa 2.000 de militari și în jur de 2.500 de cai), implicându-se activ, încă de la început, în ostilitățile de la Mărășești. Efectivele sale erau subordonate Armatei 9 germană, aflată sub conducerea general-locotenentului de infanterie Johannes von Eben. La 8 august 1917 primește ordinul de a deplasa compania bavareză de artilerie nr. 136, menită a aduce pe front muniție. Datele sunt precise: pe 10 august pleacă din Focșani spre Bătinești, la circa 15 km sud de Mărășești, localitate prinsă ca într-o menghină. Bombardamentele ”rad” tot aici: nu scapă nici școala, nici primăria, nici biserica. Laureatului Premiului Nobel pentru Chimie din 1907 i se opun soldații români din Divizia 13 infanterie, condusă de generalul Ioan Popescu ”Sanitarul”. Pe 11 august 1917, după lupte crâncene ce au durat șase ore, germanii nu înaintează. Buchner este rănit, la coapsa stângă, de schijele unei genade românești.

După ce Bohr a luat Premiul Nobel, danezii i-au tras în casă o țevușcă de bere, din care să bea infinit!

Cu o plagă deschisă, sângerândă, este transportat, de urgență, la Focșani. Culoarul trece prin Făurei, unde unul dintre elevi săi îl bandajează cu mâinile tremurânde, incapabil să-și ascundă emoția. În lazaretul (n.r. - un fel de adăpost izolat) nr. 28 din Focșani este tratat și anunță că se simte mai bine. Ba, mai mult, îi scrie soției sale, Lotte Buchner, la 12 august: ”Am scăpat cu mare noroc...au murit doar patru cai”. Adaugă că speră să fie repatriat în scurt timp. Pe 13 august, însă, gemetele sale trezesc asistentele. E vorba de o septicemie fulminantă. Decedează. Este înmormântat a doua zi, pe 14 august 1917, în cimitirul soldaților germani de la Focșani. Savantul lăsa în urmă o familie cu trei copii: o adolescentă, pe Friedel, și pe cei doi băieți, Hans și Rudolf. Comunitatea științifică din întreaga lume este șocată, chiar dacă Primul Război Mondial mușca din Europa.

Crucea lui Buchner este ușor de găsit și astăzi, la mai bine de un secol de la decesul său. Ordinea este impecabilă.

Rămâne întrebarea: a apucat Eduard Buchner să studieze profund utilizarea gazelor chimice pe front. Și, dacă da, le-a folosit în România? Gazele de luptă au fost folosite atât în Bătălia de la Mărășești (în intervalul 6 - 13 august 1917), cât și pe Valea Oituzului (8 august 1917). La Mărășești, atacul german cu gaze asfixiante (cel mai probabil fosgen) a început chiar pe 6 ausgut, pe frontul Diviziei 24 Infanterie rusă, în zona pădurii Neagra, la sud de oraș. Caii au murit (s-au sufocat), iar tunurile trase de către aceștia nu au mai putut fi retrase. În perioada 8 - 13 august, Armata a 9-a germană și-a mobilizat toate rezervele pe aliniamentul Clipicești - Panciu, trăgând salve de artilerie grea și proiectile cu substanțe toxice. Eduard Buchner aflându-se, în acele zile, fix acolo, la locul ”potrivit”. Pentu a respecta adevărul istoric, trebuie spus că și partea română a folosit aceste gaze: ”Artileria noastră a executat trageri de baraj bătând satul Doaga cu obuze chimice”, se arata într-un document. De altfel, pe 26 octombrie 1917, prin parafa generalului de corp de armată (viitorul mareșal de mai târziu) Constantin Prezan, apare Serviciul de gaze al Armatei române. Este discutabil dacă atacurile cu gaze chimice (de ambele părți) au avut amploarea celor de pe Fronturile de Vest sau a celor din Polonia.

Rămâne doar destinul lui Eduard Buchner, curmat la numai o lună și jumătate de la sosirea în România. Și necrologul său, redactat de colegul său, Carl Dietrich Harries: ”Laureații Premiului Nobel sunt suveranii științei și, la fel ca și capetele încoronate, ei trebuie să fie feriți de distrugerile războiului, chiar și împotriva voinței lor!”

La realizarea acestui material s-au folosit informații din revista ”Historia”, precum și date oferite de Prof. Dr. Radu Ștefan Vergatti. Cu mulțumiri!