De la „momoțel”, la „femeie ușoară”! Scrisoarea înfiorătoare prin care Eminescu s-a despărțit de Micle! „Adio, doamnă, și de-astă dată pentru totdeauna”

 
+8 click pentru
galerie

În 1876, un Mihai Eminescu tânăr, la 26 de ani, învârtea furios condeiul pe o foaie de hârtie, într-o criză de gelozie teribilă ce i-a fost provocată de iubirea vieții lui, Veronica Micle. Epistola începe cu apelativul „Doamnă” și se încheie cu un „adio”, după mai multe rânduri în care poetul și-a vărsat supărarea cu duritate, acuzându-și iubita că ar fi fost „femeie ușoară” și ar fi jucat o „comedie”, în care lui i-ar fi dat rolul de „bufon”.

„Doamnă, de mult joc un rol nevrednic de mine însumi și nevrednic de simțemintele care le-am avut pentru d-ta, căci sperez că nu le mai am. Cât ai fost dusă am avut timp să reflectez asupra stării mele și s-o găsesc nesuferită. Doi ani de zile, doamnă, n-am mai putut lucra nimic și am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă, nedemnă. Căci, într-adevăr, ce am putut spera? Acum pentr-ntâia dată ai vorbit limpede cu mine, aceasta tocmai nezicând nici un cuvânt, nescriindu-mi nici o literă, căci se vede că la mănăstire nu-ți mai trebuia o manta, cum îți trebuie la Iași, nu-ți mai trebuia un om despre care unii-alții să presupuie că-l iubești, pe când în realitate iubești pe cine știe cine. Știu multe de d-ta, eu care pân-a veni în această țară afurisită aveam inimă curată și minte deșteaptă. Nu i-ar putrezi oasele cui au dat ființă acestor țări în care cuvântul nu-i cuvânt, amorul nu-i amor și frumuseța e inscripția unui ... otel (bordel, n.r.)”, își începea Mihai Eminescu ciorna pentru Veronica Micle.

Nemulțumit de comportamentul distant al Veronicăi Micle pentru el în acea perioadă, Mihai Eminescu și-a acuzat iubita că ea l-a determinat să se îndrăgostească nebunește de ea.

„Zgârcită în orice zâmbet și orice privire cu mine, care mi-aș fi dat viața bucuros pentru atâta numai, n-ai fost așa cu oricine, o știu bine aceasta. Dar cred că trebuie să sfârșim odată. Nu poți zice, doamnă, că eu aș fi dat cauză la această ciudată relație. În orice caz, pân-a te cunoaște puțin numai, simțemântul meu nu era cu mult deosebit de acela dintre Amor și Psyche (simbol al iubirii sufletești, în opoziție cu cea pur senzuală, trupească, n.r.), d-ta erai o idee în capul meu și te iubeam cum iubește cineva un tablou. După ce singură ai voit altfel și-ai făcut din visul meu un capriț al d-tale, nu mai putea rămânea astfel, pentru [că] nu mai sunt nici de 16 ani, nici de 70. Ei bine, ce-ai binevoit d-ta a face din mine? Mi-ai omorât orice idee mai bună în cap; am stat aicea, în acest oraș pe care nu-l pot suferi, pentru a te vedea en société o dată pe săptămână și pentru a fi ridicol în ochii lumii și, ceea ce-i mai mult, în ochii d-tale”, îi mai scria Eminescu.

Apoi, marele poet îi scria Veonicăi Micle că nu mai crede în ea, după ce l-a făcut să joace rolul de „bufon” într-o comedie, făcându-l să o iubească nespus.

„Credeam în d-ta, nu mai cred. Cine mă cunoaște cum m-ai cunoscut d-ta, cine știe, cum știi d-ta, că n-am putut iubi nici pe mumă-mea mai mult decum te-am iubit; că cel mai mic sacrificiu ce binevoiai a mi-l face mai adăogea încă acea iubire, acela va ști cum au trebuit să fiu când am căpătat siguranța că era destul să ieși pân-la Varatic (adică la Piatra) pentru ca să nu mai gândești un moment măcar la mine. Ce să mai continuăm, doamnă, o comedie, pe care d-ta ai știut s-o joci bine, nu-i vorba, dar în care mie rolul de bufon nu-mi convine!”, adăuga Eminescu, păstrând același ton furios.

Poetul nu s-a oprit aici. I-a scris Veronicăi Micle că nu o va urî, căci astfel i-ar fi dat o valoare de care o femeie „de ușurința” ei ar fi fost nevrednică, și i-a numit „secături” pe Ghika și Cogălniceanu.

Nu se știe la care dintre membrii familiei Ghica se referea Eminescu și nici dacă a făcut referire la omul politic și istoricul Mihail Kogălniceanu  - care îi cunoștea pe soții Micle - sau mai degrabă la altul cu același nume. O rezervă în acest sens este dată de faptul că pe Mihail Kogălniceanu, Eminescu îl stima, considerându-l „o mare inteligență unită cu talentul de-a se manifesta cu toată viociunea în scris și prin viu grai."

„De-mi voi aduce vrodată aminte de d-ta, fii sigură că va fi fără ură și fără amor. Fără ură, căci urându-te ți-aș da o valoare pe care o femeie de ușurința d-tale n-o merită, fără amor, pentru că aș batjocori simțirea pe care cânii chiar între sine o simt mai mult decât ai simțit-o d-ta pentru mine. Vei înțelege, doamnă, că nu voi, n-am vrut, n-oi voi să-mpart cu nimene nimic. Ce-i al meu e al meu (…) sau erai a mea pe deplin și mă urmai oriunde-n lume, lăsând și pe Menelaos (personaj mitologic, soțul Elenri din Troia, devenit simbolul soților înșelați, cu referire la Ștefan Micle, n.r.) și acea progenitură fără frumusețe și fără generozitate, sau îmi spuneai că voiești să guști viața ca femeie tânără și atuncea mă-nchinam, pentru că rolul de Cicisbeo (cavaler servant, admirator al unei femei măritate, care o însoțea în public, cu asentimentul soțului, n.r.) nu-mi convine. Pentru asta o secătură ca Ghika, Cogălniceanu sau o alta ca ... sunt destui de buni. Eu voi inimă curată și amor vecinic, căci, d-aș voi să-mi risipesc viața pe curteniri trecătoare, v-asigur, doamnă, că aș putea-o face și eu”, amenința Eminescu în scrisoarea pentru Veronica Micle.

„Doar nu vei spune că mi-ai scris și din Piatra, cum ai spus că mi-ai scris din Iași și n-am primit eu scrisoarea. Nu mi-ai scris, doamnă, nu și iar nu. Aceea a fost o vorbă pentru a curma cu mine, numai ar fi fost bine să fii mai clară, să fii așa de clară precum ai fost acum. Nu crede că-ți fac imputări. Ce imputări se pot face unei femei ușoare? Dacă am a imputa cuiva ceva este numai mie, mie care am [fost] atât de dobitoc ca să cred o clipă în vorba d-tale”, a continuat marele poet.

Totuși, Mihai Eminescu a lăsat o „portiță” de împăcare, impunându-i Veronicăi Micle o unică „condiție”.

„Aceasta e să împarți soarta rea în care trăiesc eu, să fii a mea oricum aș trăi și oriunde. Dac-aș ști că ai o scânteie de iubire pentru mine aș aștepta și o sută de ani, dar știind că n-ai, de aceea condiția mea e cea mai grea posibilă. De o-mplinești, bine, de nu, nu. Cred că n-o vei împlini și de aceea adio, doamnă, ... și de-astă dată pentru totdeauna”, încheia Eminescu, semnând cu pseudonimul „Gaius”.

Eminescu l-a bruscat pe Caragiale pentru Veronica Micle

În ciuda acestui „adio” dur și „pentru totdeauna”, Mihai Eminescu și Veronica Micle nu și-au încheiat relația. După ce a murit soțul ei, Ștefan Micle, poetul făcea referire la „poziția sigură și respectată” pe care a avut-o Micle lângă acest bărbat, într-o scrisoare din 1879, în care preciza și că el „prețuiește” pierderea lui.

„Eu nu voi uita că acea fericire mi-a fost dată între patru păreți, ai tăi, ai lui. (…)Veronică — e întâia dată că-ți scriu pe nume și cutez a-l pune pe hârtie — nu voi să-ți spun, dar tu nu știi, nici poți ști cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult încât mai lesne aș înțelege o lume fără soare decât pe mine fără ca să nu te iubesc”, îi scria Eminescu.

Într-o altă scrisoare, el făcea referire la faptul că l-a bruscat „în societate” pe Ion Luca Caragiale, care flirtase cu Veronica, în timpul unei rupturi dintre ea și Eminescu, pe când dramaturgul era revizor școlar pe județul Neamț. Incidentul „bruscării în societate" e menționat și de Maiorescu în „Însemnări zilnice”, în 24 dec. 1881, la pomul de Crăciun de la familia Kremnitz: „Eminescu și Caragiali, certându-se unul cu altul".

Micle ar fi avut o aventură cu Caragiale, în timp ce era supărată de infidelitățile lui Eminescu. „Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea de care ştii că ţi-o pricinuişi, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste… n-o merită. Înainte de dumneata a fost… prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. A avut-o şi el. Mi-a mărturisit chiar el.» Parcă îl văd şi acum. Eminescu şi-a dus mâna la gură a zis «Canalia!» Apoi a plecat. Multă vreme nu l-am mai văzut.”, i-a destăinuit Titu Maiorescu acest moment lui Ioan Alexandru Brătescu Voineşti.  

În cele din urmă istoricii literari şi criticii spun că Eminescu a iertat-o pentrua ventura cu Ion Luca Caragiale, mai mult decât atât o scosese nevinovată şi s-a apucat să recupereze corespondenţa ei cu dramaturgul.

Mihai Eminescu a asigurat-o pe Veronica Micle că nu este incapabil de „infidelități”

În alte scrisori de dragoste, Mihai Eminescu o alinta pe Veronica Micle „iubită femeie”, „mițico dragă”, „dragă Nicuță”, „micule”, „mâțule”, „mâțule”, „momoți”, „momoțel” și „momoțul meu scump”, dar și „dulcea și draga mea copilă”.

Într-una dintre aceste scrisori pline de afecțiune, Mihai Eminescu o asigura pe Veronica Micle că nu este capabil de „infidelități”, pe care ea le suspecta.

„Iubită femeie, Din toate scrisorile tale aproape respiră nemulțumirea, în toate observ, pe de-o parte, imputări de infidelitate, de cari nu sunt capabil; din toate, prezumțiunea că aș putea veni la Iași, că aș putea să fiu cu tine împreună și că singura piedică e că nu voi”, îi scria Eminescu, în 1882.

În aceeași scrisoare, Mihai Eminescu părea că nu își mai amintește de „condiția” pe care i-a impus-o Veronicăi Micle – menționată mai sus. De această dată, el îi mărturisea că nu vede „nicio perspectivă deocamdată” de a trăi împreună, deoarece nu îi putea oferi un trai bun.

„Bolnav; neavând nici o poziție socială sigură prin care să-ți pot pregăti un trai modest și poate fericit alături cu mine; sărac, precum știi că sunt, și avînd pururea grija zilei de mâne, tu crezi că cu aș putea fi atât de nelegiuit să pot veni lângă tine și să nu vreau să viu; crezi că, în starea în care mă aflu, îmi abate a-ți face infidelități, mă crezi în sfârșit de-o sută de ori mai mizerabil de cum sunt în stare a fi. În momentele în cari-mi simt nefericirea și slăbiciunea de caracter, în momentele în cari văd că nu sunt bun de nimic în lumea aceasta și că în zadar trăiesc, atunci când sunt descurajat și sătul de viață, te-am rugat, femeie dulce și fermecătoare, să ierți că am îndrăznit a te iubi, să ierți c-am aruncat această umbră de mizerie asupra vieții tale, care, după caracterul tău, trebuia să fie veselă și luminoasă. Eu nu tăgăduiesc că am făcut o crimă iubindu-te, o crimă ce zilnic o espiez”, scria Mihai Eminescu.

Eminescu îi spunea iubitei lui că este însăși „viața lui” și îi explica cu durere că i se pare că luptă în zadar în contra imposibilității lui materiale, simțind că „puținul” lui talent se „mistuie”.

„Prețuiesc pe de-altă parte sacrificiile cari mi le-ai făcut. Dar azi tu-mi spui că te-ai săturat de-a mai aștepta, că vrei să mergi la Viena, că ești tânără și viața ți-e deschisă, cu-n cuvânt îmi faci din nou tabloul unei vieți pe care eu n-o înțeleg. Eu nu mă opun fericirii tale; daca crezi că un alt mod de viață ar fi mai bun pentru tine dacă în sfârșit mă poți uita, uită-mă. Eu din parte-mi te asigur de un lucru. Eu nu te voi uita niciodată. Tu ai fost și ești viața mea, cu tine s-a-nceput și s-a-ncheiat, și dacă nu trăiesc pentru a gândi măcar la tine, nu am la ce trăi. Dar nu te amăgesc cu asta. Nu văd nici o perspectivă deocamdată de-a trăi împreună, pentru că nu mi s-a oferit pân-acum nimic în Iași cu care-aș putea duce o viață convenabilă cu tine, și în mizerie nu voi să trăiești.

Un lucru crede-l: Nu voi iubi niciodată o altă femeie și tu rămâi în mintea și sufletul meu ceea ce ai fost totdeuna: visul de aur al vieței mele — singura mea aspirație, și viața cu tine — singura mea speranță. De-aceea nu-mi face imputări nedrepte. Oricând, oriunde s-ar ivi putința de-a fi unul al altuia pentru totdeuna, voi primi-o cu plăcere; oricând va fi culmea fericirii mele de-a fi împreună. Dar ce vrei să fac în contra imposibilității materiale? Nu pot face nimic și mă lupt în contra ei zadarnic și fără chip de-a o putea învinge. În această luptă, simt, se mistuie viața mea și chiar puținul talent ce mi l-a îngăduit natura”, îi mai scria Eminescu iubitei lui, Veronica Micle.

„Emin”, așa cum își semna poetul scrisoarea, o îndemna pe Micle, numind-o „femeia mea iubită”, să îl iubească, dacă poate în condițiile date, sau să îl dea uitării, dar fără să creadă că dragostea lui pentru ea va înceta vreodată.

Între Mihai Eminescu și Veronica Micle ar fi existat „dragoste la prima vedere”. Cei doi s-au întâlnit la Viena, în 1872, când Eminescu era student acolo, iar ea, deja mamă a doi copii, fiind căsătorită cu Ștefan Micle, căuta acolo tratament pentru o eczemă. 

Relația lor a fost marcată de mai multe crize de gelozie, dar și de un avort. De altfel, Veronica Micle îi recunoștea „Eminului” că îi place să „cocheteze”. „O niţică cochetarie dă-mi voie să o practichez, e ceva atât de înnăscut în mine şi care nu e deloc afectat”, îl ruga ea într-o scrisoare din 1880.  

Totuși, Eminescu a iubit și alte femei, - pe Mite Kremnitz, căsătorită cu doctorul Wilhelm Kremnitz, medic al familiei regale române, și cumnat al lui Titu Maiorescu, dar și pe Cleopatra Lecca fiica pictorului Lecca şi verişoara lui I. Luca Caragiale. Ei, poetul i-a dedicat „Pe lângă plopii fără soţ”.

Eminescu s-a stins pe 15 iunie 1889, la vârsta de 39 de ani. Veronica Micle l-a urmat la scurt timp, pe 3 august 1889, otrăvindu-se cu arsenic. 



facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI
50 DE ANI DE LA PRIMA ASELENIZARE

vezi mai multe