Ei sunt eroii români făr' de mormânt. Decebal, Vlad Țepeș, Vladimirescu, Mihalache. Lor cine le aprinde o lumânare?

 
+5 click pentru
galerie

Românii au zeci de eroi fără loc de îngropăciune. Despre Vlad Țepeș se spune că ar odihni în Insula Snagovului, dar mulți afirmă că locul este gol. Tudor Vladimirescu a fost aruncat într-o fântână părăsită din Târgoviște. Marea Smaranda Brăescu s-a stins neștiută de nimeni, fiind ”alungată” din cimitirul din Cluj. Despre locul de odihnă al lui Ion Mihalache doar se presupune. Ana Ipătescu, Ioan Vodă cel Viteaz sau Decebal nu au, nici ei, o cruce la cap 

BUREBISTA (82 î.Hr. - 44 î.Hr.)

Întemeietorul statului dac, după ce a ”moștenit” mai multe triburi, pe care a reușit să le grupeze într-o uniune. Bun strateg, bun militar, bun organizator, se impune treptat. „Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât în câțiva ani a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine, ajungând să fie temut chiar și de romani”, scrie marele Strabon. Teritoriul stăpânit este destul de mare, duce campanii contra coloniilor grecești de la Pontul Euxin. După înfrângerea lui Pompei, supunerea Daciei și a Partiei a devenit un obiectiv principal în politica externă a lui Cezar, iar în acest sens a concentrat în Iliria 16 legiuni și 10.000 de călăreți, dar asasinarea sa, la mijlocul lunii martie 44 î.Hr., cu doar patru zile înainte de plecarea peste Marea Adriatică, a dus la anularea acestui atac. Tot atunci, un complot al artistocraților daci, nemulțumiți de puterea căpătată de Burebista, îl ucide pe acesta. Nu se cunosc date despre mormântul primei noastre mari căpetenii, dar, conform obiceiurilor acelor vremuri, ar fi fost incinerat. La începutul lui 2000, o echipă de arheologi clujeni, condusă de profesorul Ioan Giodariu, scoate la iveală primul mormânt dacic bine conservat, din zona Munților Orăștie. Incinta funerară, însă, deși data din secolul al II-lea înainte de Hristos, aparținea unui nobil dac...

DECEBAL (87 - 106)

Fiul lui Scorillo vine la putere într-un moment greu, de dezbinare a dacilor. Decebal regrupează, rapid, statul și deși acesta nu mai are întinderea de pe vremea lui Burebista, atinge apogeul. Urmează cele două mari războaie contra romanilor, din 101-102 și din 105-106. La finele unei astfel de lupte, pentru a nu cădea prizonier, Decebal se sinucide. Stela funerară de la Filippi, a lui Tiberius Claudius Maximus, confirmă acest fapt. Capul său și mâna dreaptă sunt duse la Roma, arătate lui Traian, drept dovadă că dacul a pierit, apoi aruncate în râul Tibru! Despre un mormânt nu poate fi vorba, rămânând doar cu scenele de pe Columna lui Traian...

VLAD ȚEPEȘ (1431 - 1476, domnitor în 1448, 1456 - 1462, 1476)

Pentru că Mănăstirea Snagov era, în epocă, cea mai importantă din Valahia, s-a presupus că trupul lui Vlad Țepeș este înmormântat aici. Unii au afirmat că mormântul e gol. Sigiliul său domnesc a fost găsit la Snagov. Apoi, un inel și o coroniță de turnir, bucăți de mantie în culorile roșu-verde, specifice Ordinului Dragonului. Arheologul Dinu Rosetti a găsit chiar un corp din epocă, îmbrăcat în haine scumpe, dar cu...cap. Așa cum se știe, după asasinarea sa, în 1476, Vlad Țepeș a fost...scalpat, iar ”capul” său a umblat prin lume mai bine de trei ani. Legendele locale spun că aceasta a și fost ultima dorință a domnitorului: ca mormântul său să-i fie ”călcat” de cei care l-au iubit, de accea este situat într-o biserică. În acest moment, nu se poate preciza cu exactitate unde odihnește trupul faimosului domn. Unele surse dau ca loc de veci și Mănăstirea Comana...

Cei care ajung pe ”insuliță”, la Mănăstirea Snagov, ”trag” poze cu mormântul lui Vlad Țepeș. Turiștii de la Comana fac fix același lucru...

IOAN VODĂ CEL VITEAZ (1521 - 1574, domnitor între 1572 - 1574)

Și vine și scrie Bogdan Petriceicu Hașdeu despre cel numit și Ioan Vodă cel Groaznic: ”Când Ioan-vodă intră în cortul beglerbeiului, Ahmedpașa era încongiurat de ieniceri, agale, bei, sangiaci, cari toți se îmbulzeau să vază pe teribilul erou de la Jiliște, Brăila, Lăpușna, Bender...

Seraskirul începând cu mustrări, Ioan-vodă îi răspunse cu toată demnitatea unui principe că, pe baza capitulațiunilor sale, el nu are a da seamă decât numai când îl va fi întrebat însuși sultanul.

Mândria viteazului înfioră pe musulmani; dar grandoarea-i se părea a fi înlănțuit brațele lor: ei se uitau nedomeriți unul la altul, îndemnându-se care de care a da prima lovitură, și nemine nu cuteza... trebuia un apostat; trebuia un om îndobitocit prin excesul banchetelor și un dobitoc amețit prin furia opiului: trebuia un monstru pentru a face un asemenea pas contra onorii și contra jurământului. Italianul Scipione Cigala îi înfipse cuțitul în inimă. Un muntean, un italian, un moldovean. Se sfâșiau frații: râdea otomanul, zâmbea neamțul, se pregătea a rânji muscalul”. Astfel a pierit marele domn moldovean. ”Apoi temându-se, poate, că un al doilea cap să nu răsară cumva pe desfiguratul corp, ei legară trunchiul martirului de coadele a două cămile, cari, gonite în direcțiuni opuse, îl rupseră în hidoase fragmente”...

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU (1654 - 1714, domnitor între 1688 - 1714)

După uciderea sa, trupul domnitorului este plimbat prin Stambul, atârnat pe stâlpi și, apoi, aruncat în mare. Este găsit de niște pescari și își găsește odihna la Mănăstirea cu hramul Adormirii Maicii Domnului din Insula Halki. De aici, în 1720, Doamna Maria, a sa soață, îl strămută în Biserca Sfântul Gheorghe Nou. Prima confirmare vine abia în 1745, când Domnița Bălașa, una dintre fiicele martirului Constantin Brâncoveanu, pune o candelă de argint, descoperită în 1914. În perioada 9 - 16 decembrie 1932 au loc cercetări arheologice ce atestă că sub lespedea de marmură fără pisanie se află osemintele domnului. Nu a fost găsită nicio îmbrăcăminte, ci doar un pachețel cu frunze de merișor. Pe 17 februarie 1933 rămășițele sunt scoase și relocate tot în Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Apoi, în mai 1934 sunt mutate la Patriarhie, pentru a reveni în sfântul lăcaș. De unde sunt, din nou, deshumate, în 1985, sub conducerea arheologului Panait I. Panait.

Cum li s-au tăiat capetele Brâncovenilor, chiar de Sfânta Marie Mare. Mateiaș, 12 ani. ”Rog pe Sultan să mă ierte!””Mai bine mori în lege creștinească. Lovește!” Și capul căzu...

În 12-15 mai 2014, cripta de la Biserica Sfântul Gheorghe Nou a fost deschisă iarăși, fiind identificate trei sicrie; într-unul din ele erau rămășițele lui Constantin Brâncoveanu, un craniu cu urme corespunzând descrierii morții și celelalte oase dispuse sub formă de cruce (în alt sicriu erau oasele soției și ale unora dintre urmașii săi). Patriarhia Română a însărcinat cu această cercetare arheologică o echipă de la Muzeul Municipiului București, completată de două persoane de la Institutul de Antropologie „Francisc Rainer” al Academiei Române. Din cauza deselor mutări, precum și a timpului scurs, există unele dubii cu privire la faptul că Brâncoveanu odihnește în centrul Bucureștiului.

TUDOR VLADIMIRESCU (1780 - 1821)

În dimineața zilei de 23 mai 1821, Tudor Vladimirescu a fost dus la Târgoviște și închis la Mitropolie, fiind lăsat în grija lui Vasile Caravia, poreclit ”monstrul din Galați”. Acesta îl torturează pe conducătorul Revoluției de la 1821, pentru a afla unde are ascundsă averea. Alexandru Ipsilanti se teme ca nu cumva localnicii să se ridice împotriva eteriștilor, așa că-i ordonă lui Caravia să-l ucidă. Pe 27 mai, acesta îl împușcă de două ori și îi aruncă trupul într-o fântână de pe lângă grădina Geartloglu din mahalaua sârbească din Târgoviște. ”Apropiindu-se de râul Dâmbovița, Caravia l-a împușcat cu pistolul, apoi l-au tăiat, i-au tăiat capul, iar trupul i l-au aruncat într-o fântână părăsită”, scriu cronicarii vremii. Așadar, nici vorbă de mormânt.

Tragedia lui Tudor Vladimirescu: Florica - sora lui Iancu Jianu - i-a fost răpită și violată în noaptea logodneii!!! ”I-a murit în brațe, de la șoc!”

ANA IPĂTESCU (1805 - 1875)

Născută în familia unui negustor din burghezia incipientă de la sfârșitul perioadei fanariote, se căsătorește, din interes, cu Nicolae Ipătescu. Datorită soțului ei, funcționar la Departamentul Vistieriilor, participă la întâlniri ale societății secrete ”Frăția”, unde cunoaște pe câțiva dintre conducătorii care vor intra în guvernul revoluționar, după izbucnirea revoluției, la 9 iunie 1848. A participat direct în fruntea mulțimii prorevoluționare bucureștene la eliberarea acestuia, arestat la 19 iunie 1848 în urma unui complot. Norodul adunat pe străzi bate-n retragere. Atunci, ea pune mâna pe un steag și strigă cât poate: ”Moarte trădătorilor! Tineri, curaj, salvați libertatea!” Oamenii îi împing pe militari, sparg baricada și eliberează arestuiții. Ziarele scriu imediat despre această ”Ioana d'Arc a României”.

Decedează în 1875. Lasă cu limbă de moarte să fie înmormântată în cimitirul Mănăstirii Pasărea. O cruce de marmură este descoperită în 1985. Dar mormântul nu poate fi localizat cu exactitate, mergându-se doar pe presupuneri. În documentele locului se află un manuscris în care este menționat: ”1875, martie 15 au răposat roaba lui Dumnezeu, Ana Ipătescu”. Atât...

În cimitirul Mănăstirii Pasărea ar trebui să se afle mormântul Anei Ipătescu, așa cum a fost ultima ei dorință. Din păcate, nimeni nu știe unde se situează cu exactitate

ION MIHALACHE (1882 - 1963)

Ion Mihalache, una dintre cele mai mari personalități pe care le-a avut România în întreaga sa istorie, învățător, lider și președinte al PNȚ, ministru în mai multe guverne țărăniste, pleacă la Ceruri pe 5 februarie 1963, în închisoarea Râmnicu Sărat. Fusese ridicat de către bestiile comuniste pe 14 iulie 1947, la 65 de ani, și acuzat de ”crimă de înaltă trădare”. Primise 15 ani de temniță grea, trecuse pe la Galați, pe la Sighet și, din 1955, la Râmnicu Sărat. Numai aici, în cei opt ani de detenție, lui Mihalache i s-au aplicat 25 de pedepse administrative. 

Pe 5 febuarie 1963, la 81 de ani, inima lui Ion Mihalache cedează. Medicul Aurel Dumitrescu consemnează că în cursul zile de 4 februarie, pacientul a intrat ”în stare comatoasă” și a decedat ”la orele 2.10 noaptea”, drept cauză a morții fiind menționată ”insuficiență circulatorie cerebrală - edem cerebral”. Pe 30 iulie 1970, văduva lui Ion Mihalache, Niculina, trecută, și ea, prin închisorile comuniste, simte că mai are puțin de trăit. E pacientă a Căminului Institutului de Geriatrie. Îi scrie direct președintelui Consiliului de Stat, lui Nicolae Ceaușescu. Solicită aprobarea deshumării osemintelor soțului ei, despre care știe că odihnește într-o groapă comună, aproape de închisoarea unde s-a stins. Cere reînhumarea acestora în cripta familiei Mihalache, de la Topoloveni, județul Argeș. Deși pare greu de crezut, cererea îi este aprobată de către Ceaușescu, personal.  

Ceaușescu a zis să-l dezgroape, dar nu are, nici azi, mormânt! ”E sigur Ionică?” ”Da, l-am recunoscut după părul castaniu!” ”La moarte, ION MIHALACHE era alb ca varul!”

Acestea sunt mărturiile altui mare lider țărănist, Ion Diaconescu, strămutate la cele sfinte în 2011. Sunt vorbele unui om care a participat la ”identificarea” lui Mihalache. ”El n-a văzut mormânt, n-a văzut nimic. La ușa cimitirului l-aștepta Securitatea cu o cutie cu osemintele. Le-a pus în coșciug, le-a adus, ne-am dus le-am înmormântat la Dobrești… Mă rog, era mai multă Securitate decât lume. (…) Ea a murit puțin după aceea. (…) După înmormântare, am făcut o masă. (…) Eram câțiva din familie, și prieteni… „Măi fine”, zice – ăsta Popescu-Mehedinți îi-era și fin – „ești dumneata sigur că astea sunt osemintele lui Ionică?”. Și Popescu-Mehedinți zice: „Nașă, când ăia mi-au desfăcut cutia și eu am văzut pe țeasta capului un smoc de păr castaniu, așa, frumos, cum îl avea nașu’, am zis sigur că astea-s osemintele lui.”. Și ea a fost bucuroasă. A fost convinsă că așa este. Eu am tăcut. Popescu-Mehedinți nu-l mai văzuse pe Mihalache din ’47, momentul arestării. Eu l-am văzut pe Mihalache la Râmnic, când era acolo, cățărându-mă pe geam, oblon, cu riscuri, l-am văzut de câteva ori până prin ’58-’59, până când a mai ieșit la plimbare. Pe urmă nu a mai ieșit la plimbare. Mihalache la ora aceasta era alb ca varul!” Niculina Mihalache se stinge, cu sufletul împăcat, că l-a adus pe Ionică al ei acasă. Fals! Un raport al Securității, datat 1971, arată că osemintele luiMihalache nu au ajuns, niciodată, la Topoloveni, ci au fost reînhumate în cimitirul comunei Dobrești, localitate situată la câțiva kilometri de Topoloveni, locul natal al soției. Acest lucru este știut. Ceea ce nu cunoșteau decât puțini e că Ionică nu plecase, niciodată, de la Râmnicu Sărat. Nici la Topoloveni, nici în altă parte. Astăzi, la 56 de la moartea sa, Ion Mihalache nu are un mormânt! Și nimeni nu știe unde odihnește el!

Documentul semnat de comandantul închisorii Rm. Sărat, Alexandru Vișinescu (da, ”acel” Vișinescu!), prin care se cerea aprobarea înhumării marelui om politic Ion Mihalache

SMARANDA BRĂESCU (1897 - 1948)

Smaranda Brăeascu, în costum popular muscelean, la bordul unui ”Messerschmitt” alintat ”Taifun”

Cimitirul Central din Clujmormântul 1550, parcela BII. Aici ar trebui să fie mormântul Smarandei Brăescu, una dintre cele mai de seamă femei ale nației noastre. ”Ar trebui”, pentru că nimeni nu poate preciza, cu exactitate, dacă prima femeie parașutist din istoria României are - sau nu - mormânt.

La 31 de ani a luat ”microbul” aviației. Sărea cu parașuta, de la 600 de metri. Începea ”nebunia”. Două fracturi și trei coaste rupte. Se suia în avionul pilotat de locotenentul Sandu Papană și se arunca în gol. 1931, campioană europeană, lângă Slobozia, la Gara Sărputică. 7.233 de metri, record mondial (atât la femei, cât și la bărbați), Sacramento, SUA. Lumea se strângea ca la urs să vadă românca ce venea la avion îmbrăcată în costum popular. Traversa Marea Mediterană, de la Roma la Tripoli, în șase ore și 10 minute.

O femeie cu suflet uriaș, operată, în secret, de cancer la sân, la lumina lumânării

După război nu i-a halit pe comuniști. Simțea că-s pecingine. A scris Comisiei Aliate de Control că alegerile din 1946 au fost falsificate. Diplomatul american, ”domn”, a trimis documentele rușilor. Smaranda Brăescu era condamnată. A fugit în munți. S-a înscris în SUMANELE NEGRE, organizația anticomunistă. A luptat, cu arma în mână, contra ciumei roșii. S-a îmbolnăvit grav. Cancer la sân. Nimeni nu o putea opera, era o proscrisă! Marele medic Ion I. Gheorghiu, din Iași, plus câțiva preiteni, au deschis-o, la lumina lumânării. Apoi, au dat veste către preotul Matei Dumitru, care-a ascuns-o la Congregația Surorilor Maicii Domnului. Smaranda n-a mai fost găsită niciodată, deși avea să fie căutată peste doi ani...

Pe 2 februarie 1948, grav bolnavă, a decedat, la puțină vreme după ce împlinise 50 de ani. În secret, au înmormântat-o la Cluj, sub numele de Maria Popescu. Prin 1970 a fost dezhumată, iar oasele mutate în alt loc. După Revoluție, Doina Cornea a încercat să lupte pentru a face lumină în cazul ”Măndiței”, dar s-a lovit, constant, de tradiționalele elemente birocratice...Când familia Szatz a cerut de la Administraţia Cimitirelor un loc de veci pentru bătrânul Gerone, a achitat o parcelă reconcesionată, unde deja era îngropată o anume Smaranda Popescu...Mormintele „s-au suprapus”, adică peste cel al femeii a fost îngropat Szatz, dar lespedea de marmură a fost inscripționată doar cu numele celui din urmă. Chiar dacă primarul Emil Boc a venit să-i aducă o coroană de flori eroinei, aranjamentul a fost așezat de-o parte și de cealaltă a mormântului soților unguri Maria și Gerone Szatz. Un paznic de-al cimitirului a afirmat că familia răposaților maghiari nu a acceptat să îi scrie numele pe cruce și ”Măndiței” noastre, așa cum era alintată românca.

 

 



facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI
PREMIUM

Mai multe