Experiment într-un spital românesc. Joaca de-a Dumnezeu. Moartea e driblată la „Minore”, „Majore” și „Resuscitare”

 
+8 click pentru
galerie

Toalete murdare, aer irespirabil, nervi și multă, multă suferință. Bun venit într-o zi normală de muncă a unui medic de urgență! Am făcut un experiment pe care orice român nemulțumit de sistemul medical ar trebui să îl încerce. M-am înarmat cu răbdare, curaj, un caiet și un pix și am stat într-o gardă de 24 de ore, într-unul dintre cele mai mari centre din București, Spitalul Clinic de Urgență Bagdasar Arseni.

Camera de gardă a spitalului este împărțită în trei săli principale: Urgențe Minore, Urgențe Majore și Resuscitare. În fiecare, o mână de oameni încearcă să facă față fluxului interminabil de oameni.

Din clipa în care treci de ușa care desparte cabinetele de sala de așteptare, atmosfera se schimbă. Simți că te sufoci, până te obișnuiești cu mirosul soluțiilor de spălat amestecat cu transpirație, jeg și parcă un iz de sânge.

Primele ore le-am petrecut în ”Resuscitare”. Am încercat să intru de câteva ori și la „Majore”, dar nu am putut sta mai mult de trei minute. Într-una dintre cele mai călduroase zile din luna iunie, aerul condiționat cedase, nu mai funcționa. Până a fost reparat, medicii și pacienții au stat într-o încăpere în care era mai cald ca afară! Da, așa e că-ți vine în minte bancul acela sinistru dar bun, cu un electrician care dă buzna la Terapie Intensivă: ”Băieți, trageți niște aer, să schimb și eu o siguranță?” Lăsând disconfortul termic la o parte, tabloul era dezolant. Pe primul pat, cel din dreptul ușii, zăcea o bătrână, piele și os, plină de răni! Unul dintre medici, rezident de anul patru, mă vede: „Să știi că doamna e chiar bine, am avut pacienți care arată mult mai rău”. Toate paturile sunt ocupate, iar ambulanțele sosesc una după alta.

Ora 13:14, a șasea oră de gardă: „Îi curgea sângele pe degetele mele, pe haine, pe pat...”

Pe hol, oamenii așteaptă. Sunt tăcuți, probabil sunt aparținători, nu pacienți. Pe una dintre băncile din sala de așteptare, un bărbat bandajat la cap trage un pui de somn.

La ”Majore” e plin. Opt oameni stau pe pat, nemișcați, la distanță de nici jumătate de metru unul de altul. Printre ei, medicii și asistentele se strecoară, încercând să își rezolve fiecare cazul. Par epuizați.

„Avem o garda de geriatrie, după cum se vede. Putem să punem de-un ceai dansant”, îmi spune unul dintre rezidenți. El încă are puterea să glumească.

La un moment dat, din ”Resuscitare”, se aud strigăte. Câteva minute mai târziu, o asistentă intră, tremurând. Ruda unui pacient tocmai urlase la ea, reproșându-i că „stă la discuții în loc să-I scoată branula” . Adevărul este cu totul altul.

„A intrat în Resuscitare, și-a pus mâinile la gură și a început să strige <<Alo, mă ajută o asistentă să scoată branula? Stați la bârfă în loc să ajutați pacienții!>>. Nu stăteam la bârfă, ne ocupam de alt caz, stabileam ce analize trebuie să îi facem. Ruda acelui domn era în anexă, nu era pacientul nostru, venise cu un aviz”, mi-a povestit femeia.

Pentru prima oară, mi-am dat seama cât de mult îi deranjează acuzațiile de neglijență și nepăsare. „Noi ne ocupăm de pacienți. Uităm că afară stă familia și așteaptă vești. De-asta, probabil, se și întâmplă ce se întâmplă.”

Oamenii ăștia lucrează înconjurați de suferință. După opt ore de muncă, în ”Resuscitare”, sala în care sunt repartizate cele mai grave cazuri, au rămas doi asistenți și doi pacienți. Este liniște, unul se află în comă, așteaptă să fie dus în sala de operație, celălalt se luptă pentru fiecare gură de aer. Momentul în care asistenții iau prima pauză. Se prăbușesc pe scaunele de la birou, își verifică telefoanele, iau câteva guri de mâncare. Nu le-o fi greu să reziste în atmosfera asta apăsătoare?

„Te obișnuiești. Primele zile sunt cele mai grele. Îmi amintesc cum, în a doua zi de când mă angajasem, am avut un pacient tăiat la gât de fiul său. A trebuit să-l țin în stază câteva minute. Îi curgea sângele pe degetele mele, pe haine, pe pat, apoi au început să iasă cheaguri. Mi s-a făcut rău…De atunci, nimic nu mă mai sperie.”

După aproape zece ore în care am stat cu ei, oamenii au început să se obișnuiască cu mine și să îmi povestească cum merg lucrurile prin spital. Nu toți, e drept. În camera de ”Urgențe Minore”, o asistentă mi-a spus, fără ocolișuri, că nu vrea să vorbească cu mine, pentru că nu dorește „probleme”. Chiar și cei care vorbesc, acceptă să o facă doar sub protecția anonimatului.

Ca să își cumpere de mâncare, trebuie să se schimbe în haine de „civil” și să iasă din spital

Echipa de gardă era formată din șapte medici. Oameni tineri, dar obosiți, dărâmați de un sistem stricat. Sunt deja resemnați, știu clar ce limitări au, ce li se oferă, de fapt, ce NU li se oferă, și încearcă să supraviețuiască de la o gardă la alta.

Dacă îi întrebi ce nu merge bine, vor vorbi doar despre condițiile de muncă, despre calitatea serviciilor oferite pacienților. Nu vor să spună sau nu își dau seama că pacienții, în comparație cu ei, au condiții excelente!

Camera medicilor rezidenți este ascunsă undeva la demisolul clădirii. O încăpere mică, întunecată în care mirosul predominant este cel de mucegai. În baie nu funcționa lumina, becul era ars. Au o chiuvetă, o cabină de duș și un WC, dar nu se pot spăla pentru că nu au apă la robinet. Au pus mână de la mână și s-au ocupat singuri de renovări.

Oamenii ăștia stau câte 24 de ore în spital. În timpul ăsta, este obligatoriu să mănânci, dar de unde? Nu au cantină, nu au niciun chioșc, nu au nici măcar un aparat amărât de cafea. Singura variant este în afara spitalului. E bine, nu? Nu! Ca să poată ieși din spital, sunt obligați să se schimbe din uniforma medicală, e regulă!

Medicii dau bani, lunar, pentru hârtie și cartușe de imprimantă

„Știai că la noi încă funcționează fondul clasei?”, mă întreabă unul dintre medici. Mă opresc, încercând să îmi dau seama ce vrea să îmi spună. Fiecare secție are propriile reguli. Fiecare echipă cotizează, lunar cu o sumă de bani. Se cumpără cartuș de imprimantă și hârtie, printre altele. Atenție, am spus fiecare echipă! „Când ieșim din gardă, mergem și ne scoatem cartușul, să nu apară discuții cu colegii”. Pe secția de Chirurgie, se cumpără tuburi de dren, fire. Medicii primari scot din buzunar 200 de lei lunar, medicii specialiști, 100. „Am venit cu betadina de acasă pentru operații”.

Ora 22:45, paturile s-au umplut, din nou: „Al cui e pacientul ăsta?”, „Al meu, stai să termin aici și vin!”

În mai puțin de 30 de minute, ambulanțele au adus la Majore opt pacienți. Trei medici încearcă să se împartă între paturi. Al patrulea, cel care este, de fapt, pe SMURD și care ar fi trebuit să stea să se odihnească până primește un caz, muncește cot la cot cu ceilalți. La un moment dat cedează, adoarme cu capul pe masă, cu mână pe mouse-ul de la calculator.

E haos, o agitație continuă. Se strigă ca la licitație: „Al cui e pacientul ăsta?”, striga câte o asistentă. „Al meu, stai să termin aici și vin!”

Pe biroul medicilor, printre sticlele cu apă, teancul de hârtii crește în continuu. Analize, radiografii, tomografii, fișe…toate sunt puse grămadă. E o minune că dosarele pacienților nu se încurcă.

„Noi, urgentiștii, ne gândim mereu la pacienții pe care îi trimitem acasă. Mai ales când e vorba despre cazurile de genul celor de acum, oameni recalcitranți. Mereu te gândești dacă nu cumva mai puteai să-i faci ceva”, îmi spune unul dintre medici, în timp ce capsează un buletin de analize de un dosar.

„A sărit ăsta cu cuțitul! Am luat o coadă de mătură, să și eu cu ce să dau în el”

Am nevoie de o pauză, de aer curat. Am ieșit pe treptele spitalului, cu unul dintre rezidenții de pe secția de ”Chirurgie”. Omul avea o poveste de spus. 

„Era internat la noi pe secție, operat la noi pe secție. Nu știu dacă era cunoscut sau nu, până atunci, cu probleme de psihiatrie. În acea noapte, l-am văzut că era agitat, dar nu mai rău ca alții. Își făcea turele pe hol. L-au întrebat asistentele dacă nu vrea să se ducă la culcare, dar le-a zis că nu îi era somn. Atât îmi amintesc, că pe la patru dimineața, ieșisem din operație, am vrut să mă culc o oră. La un moment dat, aud strigăte pe secție și bătaie în ușă. Am ieșit, erau toate asistentele speriate, „A sărit ăsta cu cuțitul”. Nu știam la cine se referă. Am luat o coadă de mătură sau un mop, în fine, ceva, orice, să am și eu în mână. Dacă tot e unul cu cuțitul, să am și eu cu ce să dau în el. Am văzut urme de sânge pe hol. M-am dus după urme, am crezut că se tăiase el și am zis să merg după el. Nu, el tăiase o infirmieră de pe secție, pe ea am găsit. El, abia mai târziu a fost găsit de polițiști, într-o camera de depozit”

Îmi mai încerc norocul o dată la ”Urgențe Minore”. Pe un pat, un pacient doarme dus. Sforăie. Una dintre asistente îl trezește din somn: „Doamnă, vă rog, nu mă deranjați, am o depresie foarte mare și de aceea am avut nevoie să beau”. Discursul lui este întrerupt o femeie care întră în sală. Vrea să plece, pentru că soțul ei este agitat, „îl apucă crizele de nebunie”. Medicul o ascultă și încearcă să găsească o soluție. „O știu pe doamna, a căzut de la etaj, acum niște ani. Eram pe ambulanță și am preluat-o. Nu mă recunoaște”, ne povestește medical.

„Dați-mi și mie apă, vă rog! De ce nu mă băgați în seamă?!”

Ultimele ore din gardă au fost un calvar. Am simțit, pentru prima oară, ce înseamnă să îți fie frică de un alt om. Poliția aduce un pacient care se aruncase de la etajul doi al blocului în care stătea. Este agitat, recalcitrant. Încearcă să spună că a fost împins de cineva. Minute mai târziu, povestea se schimbă, a alunecat din duș și a căzut…

Medicii îl recunosc. „A mai fost la noi, cu mama lui. Era mai gras, dar sigur e el. Are probleme cu drogurile”. Pe fișa lui de prezentare, un diagnostic este trecut cu roșu: HIV. Tânărul are și probleme psihice. Refuză să fie atins, semnează că nu vrea să fie cusut, nu vrea să i se dea medicamente, nu acceptă nimic. Polițiștii pleacă.

Încep negocierile. Își smulge bandajul de la brațe și rămâne cu rănile deschise, tot ce atinge se murdărește de sânge. Medicii sunt în impas. Nu au niciun număr de contact pentru familie. Nu au cum să-i dea drumul, nu au cum să-l trateze.

Devine din ce în ce mai nervos. Cere să fie lăasat să plece, amenință că se ridică și pleacă acasă, dar nu dă semne că s-ar ridica din pat. Cere să bea din sucul pe care l-a văzut pe masa medicilor. Îi torn într-un pahar de unică folosință și mă duc spre el. Ia o gură, îmi reproșează că e cald, mai ia o gură, îmi dă paharul înapoi, nu-i place sucul. Vrea apă.

Medicii râd de mine. „Știam că așa va face, nu trebuie să îl bagi în seamă, nu îi era sete”. Ultimele trei ore, acest pacient a furnizat coloana sonoră de fundal a gărzii. Din 15 în 15 minute – verificate pe ceas – omul cerea câte ceva. „De ce nu mă băgați în seamă? Vă rog? De ce mă ignorați?”. Dacă scena ar fi fost filmată,  oare ce ar fi crezut orice ar fi văzut înregistrarea? Că la Urgențe sunt niște bestii de medici, fără suflet, care chinuie pacienții, nu?

Înainte de plecare, abia mă pot ridica de pe scaun. Le mărturisesc că mi-a fost teamă de acel om. „Aaaa, ăsta? Pff, am avut și mai răi!”

Ora opt, raportul de garda. 154 de pacienți, văzuți de șapte medici. Le-a revenit zâmbetul pe buze, se pot duce acasă. Spun că au avut o gardă ușoară…



facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI
50 DE ANI DE LA PRIMA ASELENIZARE

vezi mai multe