Live acumObservator 12
Prime Time 20:00Sacrificiul

A văzut toată lumea, n-a muncit o zi, la Hollywood i-au ecranizat viața! George Manolescu, un tâlhar din Ploiești

N-a muncit o zi. A făcut înconjurul lumii. A trăit ca un nabab, a trăit și lefter. Vorbea trei limbi străine. Prinț sau șarlatan? Nemții și americanii i-au ecranizat viața. A scris o carte, s-a vândut în toată Europa. Îl chema George Manolescu. Un român din Ploiești.

George Manolescu, cca. 1900

Adevărul

N-a muncit o zi. A făcut înconjurul lumii. A mers la închisoare de câteva ori. A trăit ca un nabab, a trăit și lefter. Vorbea franceza, italiana și engleza la perfecție. Prinț sau șarlatan? Nemții și americanii i-au ecranizat viața. Și-a scris singur memoriile, s-au vândut mai bine decât bestseller-urile de acum.

A pretins că e duce de Otranto, marchiz de Passano, prințul Lahovary. Îl chema George Manolescu. Un român din Ploiești. Povestea vieții lui depășește orice imaginație.

S-a născut în 1871, la Ploiești. Taică-său? Un boier scăpătat. Ofițer de infanterie, pe Manolescu senior l-au mutat dintr-o garnizoană în alta – prea se lua în bețe cu superiorii. Așchia nu sare departe de trunchi. Să-l auzim pe fiu.

De mic îl pasionau geografia, călătoriile, necunoscutul. Ca să-i cultive pasiunea, dar și ca să-l disciplineze, tatăl îl înscrie la Școala de Marină din Galați. Halal decizie! Lui George nu-i place. La 14 ani dezertează. Se duce-n port și se strecoară în primul vapor de mărfuri.

Vaporul pleacă. Două zile stă pitit bine-merci. În a treia zi, marinarii îl prind și-l coboară la Constantinopol. Ei își văd de treaba lor, el rămâne buimac. Singur în Turcia, Constantinopol. Nu disperă. Ba dimpotrivă. Prima lui distracție? Buzunărește un ofițer turc.

Mai bagă mâinile prin buzunarele oamenilor de încă câteva ori, și-apoi îl găsește poliția. Fiind minor, îl repatriază în doi timpi și trei mișcări. Se întoarce-n țară. Nu stă mult. Vrea să ajungă la Paris, dar greșește vasul și nimerește în Atena. Opa! Cum să facă să ajungă înapoi în România?

Repetă schema cu furtul din buzunare. „Or să mă repatrieze pe cheltuiala lor, cum au făcut și polițaii turci!”, se gândește George. Polițiștii greci îi iau urma, dar refuză să-l întoarcă-n țară. „Așa, deci?!”, face puștiul o scenă. Într-un gest teatral, între țipete și lacrimi, își trage un glonț în piept.

Grecii îl internează într-un spital, e în stare destul de gravă. Însă George n-a tras la întâmplare, de nebun, sinuciderea nu e genul lui. Învățase din Marină în ce loc să tragă ca rana să nu fie mortală. Și învățase bine, norocosul.

Spitalul în care se află George primește o vizită oficială. De la Regina Olga. Se purta, înainte vreme, ca reginele să viziteze bolnavii țării pe care o aveau în oblăduire. Olga a Greciei îl remarcă pe românul „cu chip frumos” (frumusețea, o carte pe care Manolescu o va juca toată viața) și i se face milă de el.

I se face milă de el – până la urmă, era un băiat de numai 16 ani, nu? – și-l trimite în România pe spezele Casei Regale a Greciei. Întors acasă, o ține sus și tare cu Parisul. În vara lui 1888, se urcă de la Brăila pe o navă care transporta cereale. Destinația: Anvers, Belgia. Din Belgia până-n „Orașul Luminilor” o ține numai în furtișaguri.

Părinții află de soarta lui. Sunt de acord să-i acorde o mică rentă lunară dacă se înscrie la facultate.

N-are pe unde scoate cămașa, se înscrie! Își găsește o mansardă în Cartierul Latin, care pe-atunci era plin de români plecați să studieze în cetatea lui Molière. Intră la Facultatea de Drept. Nu-i stă gândul la carte. „Drept să spun, cafenelele și viața lor de noapte mă interesa mai mult decât tot Dreptul Roman”, recunoaște el în autobiografie.

Începe să fure. Fură argintării din marile magazine pariziene, precum „Printemps” și „Bon Marche”, acolo unde învălmășeala e mare, și atenția mică. Dar Manolescu cheltuie mai mult decât fură, și-atunci e nevoit să schimbe tactica.

Îmbrăcat impecabil, descinde din trăsuri cu cai albi direct în magazinele bijutierilor. „Arătați-mi ce pietre nemontate aveți!”, le zice ploieșteanul bijutierilor de pe Champs Élysées, și ei se supun. „Mai arătați-mi!”, supralicitează Manolescu.

Chițibușul e că, la un moment dat, tejgheaua se umple de pietre, iar el le subtilizează ușor pe cele mai mici, 2-3, cât să nu bată la ochi. Face stânga-împrejur și, ca bogatul snob, pufnește a nemulțumire și dus e.

Trăiește așa doi ani. Intră în lumea bună. Are loja lui rezervată la teatru. Își cumpără vilă la doi pași de centrul orașului, cu landou, vizitiu personal, camerist, portăreasă și grăjdar; duminica merge la curse de cai, în timpul săptămânii cinează la cele mai piperate restaurante de pe bulevard. În cercurile înalte se prezintă drept fiu al unui foarte bogat boier român.

Urciorul nu merge de multe ori la apă. O învață pe pielea lui. Îl ia la ochi un negustor bătrân și-l dă pe mâna poliției. 4 ani de închisoare. De la 19 la 23 de ani, tăcere. După ce-și ispășește pedeapsa, se întoarce acasă, la ai lui. Aici află că o rudă mai îndepărtată a trecut în neființă. I-a lăsat și lui o moștenire frumușică.

Care moștenire o isprăvește pe ținute de lux. Bate drumul până la Londra numai ca să-și cumpere haine după ultima modă, atât e de extravagant. Poposește la Monte Carlo, întâlnește o rusoaică. Rusoaica ar vrea să-i fie soață, el ar vrea să fie liber de obligații. O părăsește pe furiș, într-o noapte.

Trece Oceanul spre Canada. La Halifax, Manolescu bate la poker un milionar american. Cu banii din poker își face apariția la Chicago, cu identitate schimbată: „Ducele de Otranto”. Pune mâna pe fiica unui alt american înstărit, dar tatăl fetei nu aprobă relația cu „ducele” decât în prezența unui act care să-i dovedească titlul nobiliar.

Ce act să aibă? Își continuă călătoria prin lume, fără miză. Poate doar una singură – să nu muncească nici măcar o zi, toată viața lui. În tren spre San Francisco, ploieșteanului i se pare că o doamnă din compartimentul vecin prea are bagajul greu – bijuterii, bani –, și-i mai ia el din greutate...

Femeia sesizează lipsa, își caută bijuteriile cu disperare, îi acuză pe toți de furt. Se oprește trenul, suie poliția, percheziționează pasagerii. Eh, da, dar cine credeți c-a avut curaj să-l percheziționeze pe cel care-și flutura pașaportul (fals) cu atâta ostentație? „Marchizul de Passano”, nepotul ambasadorului Spaniei la Washington?! Nu, nu putea fi el hoțul.

San Francisco. Aici se împrietenește cu un comerciant din Manchester, pe care se oferă să-l însoțească în Japonia, unde comerciantul nostru avea de încheiat niște afaceri. Străbat Pacificul împreună, se opresc câteva zile în Hawaii, la Honolulu. Manolescu se încurcă cu o tânără de culoare, iar domnișoara, aflând că „Marchizul” nu intenționează s-o ia de nevastă, îl otrăvește.

Bineînțeles, nu moare tâlharul Manolescu dintr-atâta. Ajuns în Țara-Soarelui-Răsare, își ia la revedere de la comerciantul american. Dă de o foarte bogată văduvă niponă. Trăiește alături de ea câteva luni bune. Într-o zi, musculița plictiselii i se arată din nou. Își face bagajele. Cadou de bun-rămas, văduva îi scrie un cec în alb.

După o altă nefericită încercare de însurătoare din interes prin Statele Unite, George se stabilește la Londra. Cheltuie numaidecât banii niponei. Lefter din nou. Își diversifică manevrele de a obține bani – jefuiește camerele de hotel de la etajul întâi, etajul celor mai bune apartamente, deci al celor mai înstăriți oameni.

Schema e simplă: acolo unde va găsi ușa deschisă și proprietarul plecat (căci mulți uitau să încuie), va șterpeli tot ce se poate. Acolo unde va da nas în nas cu proprietarul, se va scuza zâmbind: „Iertare, am greșit numărul camerei!”

Prima operațiune de acest gen – fiasco total. Un hamal îl observă. Închisoare pentru următoarele 8 luni de zile. La ispășirea pedepsei, fură portofelul unui străin (om politic brazilian, cică). Părăsește Londra.

Un timp se încălzește pe Riviera franceză. Găsește o altă femeie frumoasă și bogată pe care o consolează în schimbul unei vile la Menton, colo, pe coasta Mediteranei. Vinde și vila. Banii obținuți îi pierde într-o singură noapte, la poker.

Din nou falit, din nou „intră” în buzunarele oamenilor, din nou poliția și închisoarea, din nou libertate, alt voiaj. Către Italia. În tren, o tânără – interesantă, cultă, bogată (după aparențe). E prima care-l păcălește. „Cea mai importantă femeie din viața mea”, scrie el, ani mai târziu.

„Eu sunt Gerda”, minte fata. Numai Gerda nu era. O chema Angelika Wilding von Koenigsburg. Și era contesă. „George Manolescu”, îngână el, parcă mirat că, pentru întâia oară de când vagabondează, și-a dat numele real. E dragoste la prima vedere.

La 17 martie 1898, cei doi se căsătoresc. Cununia o oficiază chiar Arhiepiscopul de Genua. Martori sunt doi nobili italieni, un marchiz și un duce, ba chiar și-un consul român. Tinerii însurăței se stabilesc în Germania, Frankfurt. Au împreună o fetiță.

Nu trece mult și Manolescu calcă strâmb. Contesa divorțează de el, copilul rămâne la ea. El se cazează la hotel. „Repune în scenă” tertipul cu camerele. Nu se învață minte. Ajunge la închisoare pentru... a câta oară? Nici el nu mai știe.

Îl pun într-un penitenciar din Frankfurt, ulterior îl extrădează în Elveția. În Elveția condițiile din închisoare sunt inumane – ca să-și scurteze pedeapsa, simulează nebunia. E chemată o comisie. Păcălește un întreg alai de doctori. În jumătate de an fluieră dincolo de gardul închisorii.

Ia pentru a doua oară calea Americii, căci „americanii sunt naivi”, se confesează Manolescu-n propria operă. Sustrage câteva mii de dolari din contul unui american milionar. Mai târziu se logodește cu o americancă, Alice Wilkins. Polițistă. Alice își dă seama cu ce se îndeletnicește Manolescu, însă nu-l dă pe mâna colegilor de secție. Îi înscenează o sinucidere și-l trimite în Europa. Se despart prieteni.

Trage în Berlin. Se apucă din nou de jefuirea apartamentelor din marile hoteluri. Nu-i iese, e prins. Are parte de-un proces infernal, cu mare scandal mediatic. Îi apare fața pe prima pagină a ziarelor – nemțești și nu numai. Pedeapsa care i se profilează va fi în decenii, nu în ani sau luni. Caută o soluție salvatoare.

O găsește în... actorie. Înainte de anunțarea sentinței oficiale, se preface că-i nebun. Nemții îl internează într-un ospiciu de pe lângă Berlin. Evadează în 1903. Are 32 de ani bătuți pe muchie. Unde să meargă? Unde nu-l știe nimeni. Acasă, la București.

Constantin Mille, redactorul-șef al unui important ziar din capitală, află de revenirea în țară a „prințului hoților”. Și-i propune să scrie o rubrică săptămânală la gazeta sa. Despre câte a pătimit, făcut și văzut. Contra unei sume frumușele, Manolescu acceptă. Foaia „cu peripeții reale” se vinde ca pâinea caldă. La finalul colaborării, paginile de ziar se reunesc în volumul autobiografic „Prințul hoților”.

Cartea de memorii e bestseller-ul anului 1904 la București. Apare și la Berlin, unde cunoaște același succes fulminant. Până și „The New York Times” îi dedică un număr. Nemții îi vor re-edita periodic cartea, sub zeci de denumiri („Omul cu redingota albastră”, „Hoțul maestru” etc), și-i vor ecraniza viața de vreo 3 ori (în '20, '29 și '33).

Ah! Celebrul film american din 1932, „Probleme în paradis”, cu Miriam Hopkins și Herbert Marshall, e tot despre viața lui.

Lui Manolescu i s-a cam pierdut urma. Unii zic c-a murit în 1907, alții că-n 1911. Oricum ar fi, știm sigur că n-a apucat 40 de ani. Un ziar de limbă engleză din aprilie 1907 ne servește ultima piesă a puzzle-ului. Zice gazeta că, prin decembrie 1905, Manolescu ar fi trimis din Italia o ultimă scrisoare unui amic bucureștean (poate chiar lui Mille, editorul ziarului). În scrisoare, tâlharul mărturisește că suferă de o boală incurabilă și n-o mai duce mult.

Nu uită să menționeze că lasă-n urmă „o italiancă frumoasă și doi copii adorabili”...

Surse: historia.ro