HARTA BUCUREŞTIULUI LA 1927 şi clădirile semeţe care încă spun poveşti. Bucureşteanule, tu câte recunoşti? Un altfel de test de perspicacitate

 
+17 click pentru
galerie

Trecuse Marele Război de ceva ani, aşa că Bucureştiul căpăta noi forme, zgomote şi arome, iar viaţa avea un ritm nou. Se trăia după buget, dar Capitala se civiliza şi începea să semene cu alte oraşe europene importante ale vremii. La 1927, în "Micul Paris" trăiau puţin sub 500.000 de oameni, oraşul era în plină industrializare, iar suprafaţa locuită avea 4 hectare

Anul în care a murit Regele Ferdinand şi în care Regele Mihai I a devenit la rându-i capul monarhiei prindea Bucureştiul în plină prosperitate: cele zece linii de tramvai electrice şi şapte trase de cai asigurau transportul pentru cei aproape 500.000 de locuitori, 10.000 de bucureşteni erau deja abonaţi la telefon, se năşteau toţi atâţia copii iar studenţii de la Institutul de Educaţie Fizică organizau întreceri de hochei pe iarbă. 

În 1927, Bucureştiul se reorganizează administrativ, se demolează, se asanează şi se construieşte după principii modern învăţate la şcoli de arhitectură din străinătate. În lumea mahalalelor, în zona halelor şi a Pieţii Bibescu, pe cheiul Dâmboviţei, la Obor sau în cartierul evreiesc, unde trăiau aproape 70.000 de evrei, lumea era săracă, în contrast cu zonele în plină ascensiune. 

Clădirile semeţe apar din ce în ce mai des, unele dintre ele rămânând şi astăzi în picioare pentru a ne spune poveşti de altădată.

Harta Bucureştiului de mai sus a fost realizată la final de 1927 dintr-un avion militar şi a devenit un material istoric pe care niciun bucureştean nu are voie să nu îl ştie. 

Tu câte CLĂDIRI RECUNOŞTI? Pentru o mai bună calitate a imaginii, o puteţi vedea AICI! 

Dacă nu ai reuşit mare lucru, îţi arătăm noi: 

1. Hala de Păsări

În apropierea HALEI MARI se mai construiesc câteva: cea de peşte în 1887, dotată cu bazine pentru păstrarea peştelui viu. Alături, având un plan semicircular, se construieşte în 1899, hala de păsări. Se vor mai construi în această perioadă, o hală de fructe, o fabrică de gheaţă, diverse alte pavilioane pentru vânzarea zarzavaturilor şi brânzeturilor. Ansamblul va fi numit Halele Centrale. 

2. Palatul Brâncoveanu-Bibescu

La poalele Dealului Patriarhiei, pe locul casei vechi a lui Ivaşcu Vornic, unchiul lui Preda Brâncoveanu, bunicul lui Constantin Brâncoveanu, avea să ridice domnitorul palatul său. Aici, în faţa porţilor vechilor case, fuseseră ucişi de către Mihnea-Vodă, în februarie 1655, tatăl lui Constantin Brâncoveanu, Papa şi fraţii viitorului domnitor, Barbu şi Matei. Pe locul unde aceştia fuseseră ucişi, se ridicase o cruce de piatră, a cărei replică dăinuie şi astăzi. Grădina palatului, cu heleşteu şi chioşc, se întindea către est până la Dâmboviţa. La nord, peste drum de palat, se afla Spitalul Brâncovenesc. 

Gheorghe Bibescu a locuit în acest palat până la sfârşitul domniei, investind sume mari de bani în amenajarea lui. Conform istoricului, domnitorul precizează într-o scrisoare din 1850 că, timp de 14 ani, mobilase şi comandase obiecte în valoare de 50.000 ducaţi.

Începând cu iunie 1848, odată cu plecarea domnitorului Bibescu, palatul intră în circuitul public, fiind închiriat şi amenajat pentru oficiali străini.

3. Piaţa Bibescu

Dincolo de Cheiul Dâmboviţei, la poalele Dealului Mitropoliei, se vede eleganta Piaţa Bibescu de fructe şi legume, amenajată modern în 1906 şi mândria municipalităţii la vremea respectivă.

4. Hanu' lui Manuc

1806 este anul în care începe construcția hanului ce va fi terminată în anul 1808. Manuc Bei a cumpărat terenul pe care a fost construit hanul de la Curtea domnească. Arhitectura hanului era pe atunci una inovatoare deoarece Manuc și-a dorit încă de la început ca hanul său să nu semene nici pe departe cu o fortărețele secolului XVIII. Cu toate acestea, arhitectura inițială a hanului nu se cunoaște decât din descrierile de la începutul secolului XIX – acestea creonează o imagine fastuasă a unui han cu 107 odăi, două saloane, zece magazii , 15 pivnițe și 23 de prăvălii.

În anul 1838, are loc un cutremur care afectează puternic structura clădirii. Cu toate că fusese sfătuit în repetate rânduri să dărâme construcția și apoi să refacă mare parte din ea, Murat, fiul lui Manuc, refuză categoric opțiunea de a dărâma hanul tatălui său. Cu toate acestea, din cauza presiunilor, patru ani mai târziu el vinde hanul.

În timpul războaielor, Hanu' lui Manuc a fost locul unde se întâlneau marii oameni politici ai perioadei respective, printre care se numără și Delavrancea sau Goga. Fiind în situate pe locul unde înainte se afla Curtea Domnească Veche, Hanu lui Manuc era un loc de întâlnire și pentru nenumărați negustori, cum ar fi cei de pe Lipscani, care vindeau marfa din Leipzig sau cei de pe strada Gabroveni, care aduceau marfă din Gabrovo.

1. Palatul Poştelor/ Muzeul de Istorie

Palatul Poştelor este o clădire emblematică a Bucureştiului, situată în colţul vestic al zonei istorice Lipscani, în faţa Palatului CEC, pe Calea Victoriei. Edificiul a fost construit între anii 1894-1900, după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu. 

Construit pentru a avea o destinaţie publică - poşta centrală, palatul are o arhitectură neo-clasică autoritară, specifică sediilor instituţiilor publice din România din secolul al XIX-lea. Începând din anul 1972, palatul este sediul Muzeului Naţional de Istorie a României, aici fiind expus tezaurul României şi o copie în mărime natură a celebrului monument „Columna lui Traian” din Roma.

Piatra de temelie a palatului a fost pusă în data de 24 octombrie 1894 de Regele Carol I, iar inaugurarea lui a avut loc în toamna anului 1900.

2. Palatul de Justiție

Palatul de Justiție a fost construit între anii 1890–1895 după planurile arhitecților Albert Ballu (același arhitect care a conceput Palatul de Justiție din Charleroi, Belgia) și Ion Mincu, care a condus și lucrările de construcție și a desenat și schițele decorațiunilor interioare, respectiv plafoane, pardoseli, balustrade, scări, mobilier.

Piatra de temelie a clădirii a fost pusă de regele Carol I al României personal, pe 7 octombrie 1890. Martorii evenimentului relatează că ceremonia s-a desfășurat după tipicul vremii: Regele a semnat actul de fundație pe pergament, l-a pecetluit cu pecetea regală, după care regele, care purta un șorț alb, cu ciucuri de aur, a depus pergamentul în fundație și a pus prima cărămidă.

Clădirea a fost ridicată pe locul unde, pe vremea Regulamentului Organic, funcționa Curtea judecătorească, înălțată pe moșiile boierilor Crețulești și Golești, pe malul drept al Dâmboviței, mai precis pe terenul situat în grădina “Palatului cel mic” al Brâncoveanului.

Inaugurarea care a avut loc la data de 4 octombrie 1895, a fost marcată și ea de întocmirea unui document oficial, pe pergament, prin care Majestatea Sa lăsa „corpurilor judecătorești din Capitală" acest palat „ca să le fie lor adăpost întru îndeplinirea misiunii lor și urmașilor dovadă ce au păstrat acestei înalte instituțiuni a țării". 

3. Palatul CEC

Piatra de temelie a Palatului CEC a fost pusă la 8 iunie 1897, în prezenţa regelui Carol I şi a reginei Elisabeta. Până în 1875, în acel loc se aflaseră mânăstirea şi hanul "Sfântul Ioan cel Mare". Datând din secolul al XVI-lea, aşezămintele au fost restaurate de Constantin Brâncoveanu în anii 1702-1703. 

Ulterior, acestea s-au degradat şi au fost demolate în anul 1875. Actuala clădire a fost ridicată după demolarea primului sediu al Casei de Depuneri, ridicat, la rândul lui, în locul mânăstirii. Realizat după planurile arhitectului Paul Gottereau şi executat sub îndrumarea arhitectului român Ion Socolescu, Palatul CEC a fost terminat în anul 1900. 

Palatul CEC este şi una dintre cele mai rezistente clădiri din Bucureşti. În ciuda puternicelor cutremure care au afectat Capitala de-a lungul timpului, structura clădirii nu a fost avariată.

4. Palatul Ministerului Lucrărilor Publice/ Primăria Bucuresti

Palatul Ministerului Lucrărilor Publice este o clădire din București, construită între anii 1906-1910, în stil tradițional, neoromânesc, după planurile arhitectului Petre Antonescu, pe terenul viran situat vizavi de Grădina Cișmigiului, numit “Maidanul lui Duca”.

În 1910, la inaugurarea Palatului Ministerului Lucrărilor Publice, Monetăria Națională, a bătut o medalie comemorativă, având pe o față profilul regelui Carol I al României, iar pe cealaltă silueta clădirii.

5. Ministerul de Interne

Încă din anul 1912 s-a pus problema construirii unui nou sediu pentru Ministerul de Interne, întrucât cel existent la acea dată era vechi şi neîncăpător. În acest scop s-a supus dezbaterii Parlamentului şi s-a votat în Adunarea Deputaţilor şi Senat, o lege prin care Ministerul Domeniilor şi Agriculturii şi Ministerul Afacerilor Străine erau autorizate să predea Ministerului Afacerilor Interne, terenurile lor.

Consiliul de Miniştri autoriza, la data de 9 februarie 1912, ca Ministerul de Interne să încheie un contract cu arhitectul Petre Antonescu pentru întocmirea proiectului de construcţie şi dirijarea lucrărilor de execuţie a clădirii „Palatului Ministerului de Interne“. Ministru de interne era Alexandru Marghiloman. În anul 1915, Ministerul de Interne elabora caietul de sarcini pentru executarea clădirii.

6. Universitatea Bucuresti

Construirea viitorului sediu al celei mai mari universități din România, Universitatea București, a început în data de 10 octombrie 1857, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, pe locul fostului colegiu Sfântu Sava, și a fost finalizată la 14 decembrie 1869. Corpurile laterale ale palatului au fost ridicate mai târziu, între anii 1912-1926, după planurile arhitectului Nicolae Ghica-Budești.

7. Palatul Cercului Militar Naţional

Palatul Cercului Militar Naţional, un simbol al Bucureştiului, una dintre clădirile care i-au adus Capitalei renumele de Micul Paris, a fost ridicat cu ajutorul donaţiilor de la ofiţerii armatei române şi inaugurat pe 4 februarie 1923. 

8. Teatrul Naţional

Teatrul cel Mare a fost deschis în 1852 cu piesa "Zoe' sau "Un amor romanesc', avându-i protagonişti pe Costache Caragiale, Nini Valery şi Ştefan Mihaileanu.

Splendida clădire a Teatrului Naţional a avut de suferit în mai multe rânduri de-a lungul existenţei sale. Au devastat-o două incendii şi a fost refăcută. Bombardamentul din 1944 a avariat-o serios.

Deşi există voci care spun că ar fi putut fi salvată de la pieire, se pare însă că demolarea a fost mai la îndemână regimului comunist proaspăt instaurat atunci. Trecând azi pe Calea Victoriei, într-o clădire modernă, pe vechiul amplasament al Teatrului Naţional, a fost inclusă şi o frântură din arhitectura edificiului dispărut.

9. Spitalul COLŢEA

Cel mai vechi spital din București (funcțional și astăzi) își leagă numele de cel al Spătarului Mihail Cantacuzino. El a pus bazele spitalului Colțea, la 14 decembrie 1704. Fascinat de modelul italienesc de la “Ospedale di S. Lazzaro e Medicanti” din Veneția, care, la vremea aceea, era una dintre cele mai moderne instituții medicale din lume, Mihail Cantacuzino a comandat construirea unui așezământ de îngrijire a bolnavilor.

Clădirea spitalului Colțea a adăpostit și cea mai înaltă construcție de la 1715, Turnul Colții. “Peste turlele multe și ușoare ale bisericii Sf. Gheorghe, ochiul se oprea cu admirare asupra celei mai înalte și mai tari zidiri, turnul Colții, care domina orașul și-și arăta falnic crenelurile peste nori”, povestea mândru fostul prim-ministru al României și diplomatul, Ion Ghica. 

Tot în acea perioadă apăruse și zicala: „înalt cât Turnul Colții!”, pe care o foloseau oamenii ca să facă diverse comparații.

Turnul a fost proiectat de arhitectul olandez Joseph Schiffler. Acest turn a avut peste 50 metri și a fost socotit de un călugăr grec drept unul dintre cele mai impunătoare monumente europene. El se compara cu marea clopotniță din Petersburg, biserica San Marco din Veneția și mănăstirea Lavra Pecerska din Kiev. A avut și rol de foișor de foc. În anul 1802 a fost afectat de un cutremur, iar în 1888 a fost demolat.

10. Palatul Institutului de Arhitectură ''Ion Mincu''

Edificiul din piatră, cu fațada în stil neoromânesc sau brâncovenesc, a fost construit după schițele arhitectului Grigore Cerchez, între anii 1912-1927.

Istoria învățământului de arhitectură din România începe de la 1 octombrie 1864, conform decretului domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care prevedea fondarea ''Școlii de Ponți și Șosele, de Mine și Arhitectură''.

În 1891, se înființează o școală particulară de arhitectură, sub auspiciile Comitetului de Conducere al Societății Arhitecților Români. Condusă de Ion Socolescu, Școala de Arhitectură a Societății Arhitecților Români funcționează timp de cinci ani.

Această școală este oficializată ca învățământ de stat, sub denumirea de Școala Națională de Arhitectură, secție a Școlii de Belle-Arte din București, prin reforma învățământului inițiată de ministrul Spiru Haret, în decembrie 1897, arată istoricul principalei instituții de stat în formarea specialiștilor în arhitectură și urbanism. Secția de arhitectură funcționează până în 1904, când, sub direcția lui Ermil Pangrati, devine Școala Superioară de Arhitectură. Până în anul 1927, centrul de învățământ a funcționat într-o clădire din strada Brezoianu, după care s-a stabilit în actualul sediu.

Din anul 1932, Școala Superioară de Arhitectură își schimbă denumirea printr-o lege specială și devine Academia de Arhitectură. În același an, învățământul de arhitectură a fost reglementat pentru prima dată printr-o lege proprie. Echivalând-o în grad cu universitatea și păstrându-i titulatura de Academia de Arhitectură, obținută printr-un decret din 15 iulie 1931, noua lege reglementa și dreptul purtării titlului și exercitării profesiei de arhitect în România.

Din 1943 până în 1948, pentru pregătirea specialiștilor în construcția și reconstrucția orașelor, a funcționat pe lângă Facultatea de Arhitectură, o secție de specializare în Urbanism, sub conducerea profesorului Duiliu Marcu.

11. Hala Mare/ Piaţa Unirii

Hala Mare, ultima demolată dar şi cea mai veche, prima construită. Nucleul viitoarei Pieţe a Unirii, ca piaţă comercială, a fost Piaţa Mare, ulterior Piaţa Ghica, fondată în vremea Regulamentului Organic (1831-1832) peste râu de Hanul lui Manuc (la vremea aia cursul Dâmboviţei trecea pe sub zidurile sudice ale hanului). În vremea lui Cuza se construieşte Hala Mare (Centrala, Ghica) în scopul comercializării carnii. Este angajată firma unui antreprenor francez, Alfred Godillot iar ca model au fost luate halele din Paris.

SURSE: WIKIPEDIA, ADEVARUL.RO, HISTORIA.RO, BUCURESTIIVECHISINOI.RO

facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI
PREMIUM

Mai multe 

România la CENTENAR. 100 DE ANI de la MAREA UNIRE