Live acumObservator 06
Prime Time 20:15Asia Express - Drumul elefantului

În ce fel de adolescenți se transformă copiii care sunt educați cu frică? Raspunsul psihologului Silvia Guță ...

"In a Relationship" este un proiect nascut in 2016, care are la bază o cercetare despre părerile, obiceiurile și preocupările tinerilor cu vârste între 16 și 19 ani. Psihologul Silvia Guta raspunde intrebarilor despre adolescenti intr-un interviu acordat pressone

"In a Relationship" este un proiect nascut in 2016, care are la bază o cercetare despre părerile, obiceiurile și preocupările tinerilor cu vârste între 16 și 19 ani.

1131 de elevi de liceu, din peste 30 de localități din România, au răspuns chestionarelor cercetării în perioada octombrie-noiembrie 2016. Dintre ei, 411 au fost băieți și 720 fete. Rezultatele au fost interpretate de sociologi și psihologi, fiind strânse într-un caiet destinat astăzi părinților și profesorilor care vor să își cunoască mai bine adolescenții.

Silvia Guță (31 de ani), psiholog format în psihoterapie experențială și una dintre autoarele caietului „Relațiile adolescenților din România și ce spun ele despre noi”, a explicat, într-un interviu pentru PressOne, care sunt cele mai mari nevoi ale tinerilor din România, ce îi face pe adolescenții rebeli să ajungă așa, câtă nevoie este de informare și de cât mai puține subiecte tabu și care ar trebui să fie misiunea adulților pentru ca relațiile cu adolescenții să fie unele sănătoase.

Iata cateva fragmente din acest interviu, semnat Maria Tufan:

În ce fel de adolescenți se transformă copiii care sunt educați cu frică?

În adolescenții de care se plâng toți adulții: ăia care sunt rebeli, ăia care mint, ăia care nu sunt atenți, nu îi interesează nimic, nu vor să facă nimic, nu au respect de niciun fel.

Se poate ajunge încă la ei așa rebeli cum sunt?

Sigur că da.

Le tot spuneți de-a lungul cărții generația nevorbită. De ce generația nevorbită?

E destul de simplu. [râde] Odată ce îi faci să se gândească la lucruri care îi interesează, indiferent din ce categorie de adolescenți ar face parte, vorbesc. Vorbesc și nu se mai opresc din vorbit. Se opresc din vorbit atunci când trebuie să îi asculte pe ceilalți – Doamne, ai mai văzut asta vreodată la liceu? Se opresc ca să fie atenți și ca să înglobeze informație și emoție. Sunt prezenți, activi și dedicați pentru că au nevoie.

Chiar și cei rebeli?

Aceia sunt cei mai deschiși și cei mai cooperanți.

Există și o explicație pentru asta?

Eu îmi explic asta prin faptul că ei sunt cei mai în contact cu propriile nevoi. Un adolescent rebel e mai în contact cu furia pe care i-o provoacă nedreptatea la care e supus. Un adolescent obedient și calm și conștiincios s-ar putea să nu fie foarte în contact cu emoțiile pe care i le provoacă nedreptatatea, iar nedreptate întâlnim la tot pasul – adică simplul fapt că profesorul țipă, în loc să vorbească pe un ton decent, sau simplul fapt că toți ceilalți colegi la un moment dat fac altceva în timpul orei – astea sunt lucruri care sunt trăite ca o nedreptate de fiecare dintre noi și dacă nimeni nu sancționează genul ăsta de nedreptate, ajungem să credem că e normal să fie așa.

Și ajungem să ne și adaptăm la cum e normal, nu? Ca să supraviețuim. Asta ne trebuie tuturor.

Săptămâna trecută vorbeam cu o învățătoare de la o școală incluzivă din Ferdinand, de pe lângă Piața Obor, și îmi zicea „măi, Silvia, când vorbesc cu ei așa, toți copiii știu să răspundă bine”. Ei fiind copii de clasa a II-a sau a III-a, nu mai știu sigur, care vin din medii defavorizate, mulți copii de etnie rromă care nu au acasă părinți cu facultăți, cu studii, cu posibilitate de a-i susține motivațional la școală. „Când vorbesc cu ei, ei știu să dea răspunsul corect și după când suntem în clasă, ba își pun o piedică, ba îi dă cu cotul peste nas colegului, ba se trag de păr, ba… și eu nici măcar nu pot să mă supăr pe ei”, zicea învățătoarea, „pentru că îmi dau seama că ei au nevoie de abilitățile astea că la ei acasă s-ar putea să fie vorba de ceea ce le trebuie ca să supraviețuiască în comunitate. Cum să fac eu ca învățătoare echilibrul ăsta?”

Ea având, evident, câteva ore pe zi cu ei. Și în restul zilei copilul se duce înapoi în cartier, în gașca de acasă. Cine știe câți frați are, cât de bătăioși sunt, dacă părinții sunt sau nu prezenți, dacă există violență sau nu în familie, dacă e, de care fel e, e și fizică, e și sexuală? E doar între părinți și copiii doar asistă? Sau chiar și copiii sunt abuzați?

Și ce faci în situația asta, ca învățător?

Mulți plâng. Își toacă nervii ani de zile la catedră, duc de la ei de acasă tot ce au și ce n-au, de la bani ca să multiplice materialele didactice, că școala n-are bani să le cumpere hârtie și imprimantă, la hăinuțe pentru copiii cu părinți fără posibilități ca să aibă cu ce să vină îmbrăcați la școală.

Mulți, mulți învățători sunt extrem de depășiți de situație. Și nu pentru că s-a întâmplat azi un conflict sau ieri, ci pentru că pur și simplu sunt mult prea mulți copii pentru ca un singur adult să le facă față tuturor nevoilor acelor copii. Asta e o problemă a întregului sistem de educație din România.

E nevoie de clase mai mici, de personal de specialitate, de grupuri de suport pentru profesori, e nevoie de competențe emoționale la fel cum e nevoie de aer.

Care ai spune că sunt cele mai surprinzătoare lucruri pe care le-ați descoperit în cercetarea despre adolescenți?

Pe mine, personal, m-a șocat faptul că adolescenții pe care i-am întâlnit, și poate am avut eu noroc, nu zic, poate erau adolescenți trecuți printr-o educație mai bună sau mai actualizată, mă, dar sunt mult mai competenți decât adulții la tot ce ține de autoconștientizare, de autoexprimare, au competențe emoționale mai dezvoltate decât adulții.

Pe măsură ce înaintăm în vârstă – și poate că nu e vorba despre români neapărat, ci despre adulți în general în spațiul ăsta fost comunist – parcă ni se tocesc simțurile, parcă nu ne mai permitem să simțim atât de mult pe cât ar trebui. Iar ăsta e tot un mecanism de protecție. Dacă orice ai face tot te doare, te înveți să nu te mai doară. Dar adolescenții sunt o generație proaspătă, pentru ei cele mai multe lucruri sunt noi și mi se pare extraordinară capacitatea lor de a înmagazina informația. Chiar dacă uneori fac atribuiri greșite și ar avea nevoie de corecții și de explicitări sau de mai multe studii de caz, exemple concrete…

Exemple care ar veni dacă ar exista…

Comunicare. Dacă ar exista pur și simplu comunicare. Lor le e mult mai ușor să integreze în felul în care se raportează la realitate concepte precum empatia, respectul, dreptul, responsabilitățile. Adulților în continuare le e greu să își contureze un discurs intern și un comportament, adică o interacțiune cu lumea, bazate pe principii de-asta de valori. Ei fac lucrurile mai pe pilot automat. Și cred că asta ne îndepărtează foarte des de obiectivul primar pe care îl avem: să ne fie bine.

Dincolo de asta, ce ai mai descoperit surprinzător la adolescenți?

Că le este mai ușor să admită când greșesc, poate este și o urmare a sistemului educațional care îi tot încarcă și încarcă și încarcă și atunci presiunea asta permanentă poate să te facă să zici despre tine că nu ești în stare sau că ai greșit într-un fel sau altul. Dar având în vedere dificultatea adulților români de a-și asuma urmările unor greșeli, de a spune despre ei înșiși că au greșit în orice fel, mi se pare uimitoare capacitatea adolescenților de a admite. Până acum modelele lor comportamentale ar fi putut să îi convingă contrariul.

O descoperire surprinzătoare în mod negativ despre adolescenți?

Aș fi vrut să zic prima dată că n-au cu cine să vorbească, dar asta nu e deloc surprinzător.

Nu vorbesc nici cu părinții, nici cu profesorii? Vorbesc între ei?

Vorbesc între ei, da. Uneori e bine chiar și pentru simplul fapt că te mai scapă de o povară emoțională. Că sfaturile pe care le primești nu sunt neapărat într-o direcție de comportament adaptativ sau de soluționare a problemei, asta e partea a doua. Dar, la urma urmei, învățarea empirică e la baza experienței noastre a tuturor și mult mai bine învățăm din greșelile noastre decât din ale altora – parcă ne vine să credem când ne și doare un pic.

Dar surprinzător și dintr-o zonă de negativ, cred că m-a surprins de mai multe ori resemnarea adolescenților când era vorba despre a deschide anumite subiecte cu adulții importanți din viețile lor: părinții, profesorii, vreun antrenor sau… li se părea imposibil să vorbească despre abuzuri sau despre un anumit tip de abuz cu adulții importanți.

Descifrează adolescenții corect abuzurile sau tind, mai degrabă, să minimizeze ce li se întâmplă?

E o întrebare foarte importantă. E și așa și așa. De descifrat îl descifrează în sensul că își dau seama că se întâmplă ceva aiurea, dar nu reușesc să și identifice tipul de abuz. Pentru că majoritatea nu au educația necesară, nu le-a zis nimeni cu subiect și predicat – asta e așa pentru că așa, sau facem asta pentru că. Nu au parte de explicații de cele mai multe ori când trebuie să respecte anumite reguli. Iar asta îi afectează când vine vorba de identificarea corectă a cauzelor sau a lanțului cauzal – cum am ajuns unde suntem.

Ziceam că e o întrebare importantă și pentru că chiar dacă ei nu identifică neapărat corect lucrurile, faptul că reușesc să stabilească această corelație între felul în care se simte ceva greșit – că o simți în stomac, că nu îți dă pace, că te gândești de 15.000 de ori și generezi scenarii alternative de cum ai fi putut să reacționezi sau ce ai fi putut să spui – asta denotă viață interioară. Și oricât de neplăcute ar fi formele în care experimentăm viața asta interioară, e bine că ea există, că există procesul de reflectivitate asupra propriei emoții.

Cam cum se raportează adolescenții la adulți, în general, cam care sunt relațiile pe care le-ați descoperit?

Îi văd ca pe niște figuri de autoritate false, de prea multe ori. Nu pot să dau niște procente și e relativ de la grup la grup sau de la adultul în discuție la altul. Dar în general adolescenții sunt foarte resemnați cu treaba asta că adulții sunt prea cu ale lor și că pe ei nu o să îi asculte nimeni. Chiar sunt resemnați mulți dintre ei.

De aici deducem că există această mare nevoie de comunicare cu adulții. Dar dacă părinții nu au educația necesară ca să vorbească despre lucrurile astea cu tine, atunci care e soluția?

Poate familia îți oferă bani să plătești genul ăsta de servicii. Sau poate că poți merge la organizația din orașul tău care ajută pe partea asta. Și, mă rog, aici ar trebui și ca familia să fie de acord cu ajutorul ăsta specializat. Am întâlnit familii care își amenință copiii cu mersul la psiholog. Dacă nu faci asta, dacă nu taci din gură, dacă nu iei 10… te duc la psihilog. Păi, scuze, dintr-un potențial ajutor, transformăm psihologul într-un fel de Bau-Bau. Numai acolo să n-ajungi.

Merg adolescenții la psiholog?

Cei din București în număr mai mare. În alte orașe foarte rar. Dacă nu se nimerește să fie profa de psihologie din liceu mai dedicată, să facă tot felul de acticvități cu adolescenții sau dacă nu e vreun centru d-ăsta de arte, cursuri, cum e la Roman, unde să existe o comunitate de tineri din care ei să facă parte…

Dar își pun măcar problema? Adică, vorbind cu ei, ați înțeles că și-ar dori să meargă la terapie dacă ar avea ocazia?

Cred că da. Și cred că există din ce în ce mai mult modelul ăsta în cultura pop, în ce înseamnă filme și seriale la care ei se uită și, atunci, într-un fel în care adulții nu au cum să respingă, modelul ăsta începe să fie din ce în ce mai prezent la ei.

Totuși, depinde foarte mult și de adulții din viața lor și cum se raportează ei la modelul ăsta. Că dacă mama, tata ți-au zis de când erai mic că te duc la psiholog dacă nu ești compliant, păi atunci psihologul o să fie așa o figură față de care ai foarte multă ambivalență – pe de-o parte vrei să îi ceri ajutorul, pe de altă parte ți-e frică să apelezi la genul ăla de ajutor. Pentru că ce spune asta despre tine? Că ești nebun, rău, bolnav – niște lucruri cu care tare greu poți să te identifici.

Cartea asta totuși se adresează adulților – părinților și profesorilor. Care este scopul ei, de fapt?

Scopul acestei cărți e cumva partea a treia a proiectului – după etapa cu atelierele când ne-am dat seama că oricât de frumos și oricât de mult am sta noi la atelier, că ar trebui să dureze trei și am stat și câte șapte ore, concluzia nu poate fi decât că ei au nevoie de genul ăsta de interacțiune, la fața locului, acolo unde trăiesc ei. Iar noi nu o să putem face asta, că suntem o mână de oameni aici la Fundație. În schimb, există alți adulți care ar putea face asta dacă ar avea parte de educația necesară sau de suportul necesar. De-asta am creat această carte.

Practic, ce misiune ar trebui să își ia adulții de acum înainte, poate chiar cu ajutorul acestei cărți, ca să își ajute adolescenții și ca să își îmbunătățească relațiile cu ei?

Să se documenteze, să învețe. Nimic mai mult decât ceea ce le cer și ei adolescenților și copiilor din viața lor. E rezonabil zic eu.

Și este și fezabil? Din experiențele pe care le-ați avut până acum cu adulții pe care i-ați întâlnit, există deschidere?

Eu zic că da. Nu pot să generalizez, la unii e mai multă, la alții mai puțină. Sigur că depinde foarte mult și de tipul de personalitate, de cum ți s-a structurat personalitatea până în momentul acela, de obstacolele pe care a trebuit să le depășești, de cum a trebuit să le depășești, că fiecare activează diverse mecanisme de apărare și de adaptare de-a lungul vieții. Dacă rămânem în rolul de victimă sau dacă ne luăm rolul supravițuitorului sau al salvatorului sau al jokerului care doar stă de-o parte și pur și simplu râde de toate…asta depinde de noi.

O chestie pe care am auzit-o de la mulți terapeuți valoroși pe lumea asta, spusă într-un fel sau altul, e că trauma nu este responsabilitatea noastră, dar vindecarea este. Și asta ar trebui să înțeleagă după părerea mea orice adult care se vrea părinte sau educator în vreun fel.

Cititi tot interviul aici: https://pressone.ro/silvia-guta-terapeut-m-a-surprins-resemnarea-adolescentilor-de-a-vorbi-despre-abuzuri-cu-adultii-importanti-din-vietile-lor

Fanatik.ro
Cele mai noi stiri
Lajumate.ro