Live acumObservator 12
Prime Time 20:00Sacrificiul

Nu de la bal, la spital, ci invers! Cum au apărut operațiile estetice?

Nu de la bal, la spital, ci de la spital, la bal: iată traiectoria frumuseții în zilele noastre, când tot mai multe persoane apelează la operații estetice. Surprinzător, istoria operațiilor estetice e, de fapt, istoria rinoplastiei, doar că rinoplastia... nu a avut mereu de-a face cu frumusețea!

Rinoplastia, una dintre cele mai cerute operații estetice din zilele noastre

Pinterest

Nu de la bal, la spital, ci de la spital, la bal: aceasta pare a fi traiectoria frumuseții în zilele noastre, când din ce în ce mai multe persoane apelează la operații estetice. Celebritățile americane intră pe ușa clinicilor de chirurgie arătând într-un fel și ies a doua zi arătând... în alt fel. În a treia zi sunt pe covorul roșu, cu nasul mai mic și fără gușă, iar până la finalul săptămânii, se știe, chipurile lor perfecte vor fi străbătut deja tot Internetul.

Ei bine, ironia face că, pentru o bună bucată de vreme, operațiile de înfrumusețare au fost despre orice, dar numai despre frumusețe nu. Au fost despre a sălta statutul social al nenorocoșilor, despre orgoliu și reputație, despre război și oblăduirea bolnavilor, despre a satisface curiozități medicale pe cât de îndrăznețe, pe atât de odioase. Pe masa de operație, frumusețea și-a făcut loc la „spartul târgului”, odată cu primele decenii ale secolului trecut.

Începuturi promițătoare

Dar s-o luăm cu începutul... Să aterizăm în India cea de acum 4000 de ani, când bisturiul se folosea într-o mare veselie. Indienii anului 2000 î.Hr. reparau cu succes și malformațiile congenitale, și urmările mai puțin plăcute ale unor accidente sau altercații.

Miza operațiilor o constituia redarea demnității celor loviți de soartă, nu frumusețea în sine – se credea enorm în armonia interior-exterior, ori un om care venise pe lume cu 6 degete la o mână devenea susceptibil de a avea ceva în neregulă și pe interior. Confrații se uitau strâmb, deci, nu la degetul în plus, cât la ce defecte de caracter, ce vini și viitoare păcate ar fi putut semnaliza el.

Însă anticii, fie ei indieni, greci sau romani, și-au dat măsura talentului în altceva: în rinoplastie.

Există și o explicație pentru asta. Pe-atunci, oamenilor din câteva categorii sociale li se tăia nasul. În mijlocul feței, practic imposibil de camuflat, nasul reprezenta reputația, respectul pe care-l merita un om. Prizonierii de război, criminalii, prostituatele și adulterii defilau prin cetate lipsiți de vârful nasului, iar ăsta era semnul clar a ceea ce săvârșiseră, motiv pentru care semenii îi excludeau. Ba, în Egipt exista chiar și o colonie pentru astfel de nefericiți. „Insula” în care trăiau laolaltă toți cei făr' de nas se numea Rhinocorura.

În alte părți ale globului, ca să scape de privirile colcăind de dispreț, ca să-și resusciteze demnitatea, soluția era, firește, să-și rezolve nasul. Așa cum se întâmplă de obicei, unde e cerere, se găsește și ofertă.

Moment în care își face apariția Susruta, chirurg înțelept din India lui 800 î.Hr. Susruta tăia o bucată subțire de piele din obrazul pacientului, o întindea și, cu ajutorul a două tubulețe minuscule, o prindea de ciotul nazal. Trata locul cu rădăcină de lemn dulce și antimoniu, bandaja cu pânză ușoară și, periodic, revenea asupra operației cu ulei de susan. Pare imposibil de conceput, dar uneori funcționa, grefa „se prindea”. Alteori, lipsa mediului steril, a antibioticelor și anesteziei cântărea mai greu decât iscusința lui Susruta.

Din India, chirurgia estetică a ajuns la Roma. Se crede că romanii n-aveau de ce să-și dorească rinoplastia, fiind arhimulțumiți de nasurile lor unghiulare, iar de și-au umblat la nas, istoria nu păstrează mărturii. Altele sunt preocupările stăpânilor Europei. Doi medici-enciclopediși romani din primele secole de după Hristos, Celsus și Galenus, menționează „moda” mastectomiilor în rândul VIP-urilor din Roma.

E lucru binecunoscut că figuri importante de la conducerea Romei cereau operații de micșorare a sânilor – politicienii Republicii nu suportau imaginea unui piept feminin; nu intra în atributele virilității, deci nici în fișa postului unui conducător roman.

Prin misionarii budiști, rinoplastia a poposit în Grecia, și-apoi s-a împrăștiat în întreg Imperiul Bizantin. Din rebeliunea iscată în Bizanț în 695 d.Hr., împăratul Iustinian al II-lea s-a ales cu nasul ciuntit, a fost detronat și exilat în Crimeea. Șiretlicul vremii era că, rașchetând cât de puțin nasul suveranului, suveranul își pierdea dreptul la tron – trimisul lui Dumnezeu pe pământ trebuia să fie ori întreg la trup, ori deloc.

De aceea, la 705 d.Hr., când și-a recucerit propriul imperiu, Iustinian al II-lea avea un nas nou-nouț. Cicatricea de pe frunte, surprinsă în atâtea busturi și picturi post-mortem, e grăitoare felului în care și-a recâștigat titlul de uns al divinității.

Bâjbâieli dureroase

Urmează 900 de ani de tăcere a izvoarelor. După căderea Imperiului Roman, omenirea a luat-o la vale. Războaie, foamete, boli la tot pasul, condiții minime de igienă – „nesfârșitul” Ev Mediu n-a fost cea mai fericită perioadă a umanității, iar progresele medicinei antice, implicit chirurgia estetică, au fost date uitării.

Europa se creștinase, ceea ce pusese punct multor intenții științifice: de la răceală la lepră, omul trebuia să-și accepte soarta „de sus” dictată. Mersul la doctor? O zadarnică împotrivire în fața destinului.

Cum, necum, rinoplastiei i se dă o a doua șansă în perioada Renașterii, secolul al XV-lea. În Italia se împrăștiase sifilisul, care mânca din față, ulcerația lăsându-i pe italieni desfigurați. Branca-tatăl și Branca-fiul, doi chirurgi din Catania, inventează o nouă tehnică de reconstrucție nazală, una extrem de ciudată. Tehnica pliului de pe braț.

Cei doi n-au lăsat nicio documentație, așadar tehnica va fi atribuită celui care a practicat-o cu mai multă consecvență, un alt italian, Tagliacozzi (1545-1599), profesor de anatomie la Universitatea din Bologna. Pentru a-i cadorisi pe suferinzii de sifilis cu un al doilea nas, Tagliacozzi punea în aplicare următorii pași:

1. Cresta o bucată de piele de pe braț.

2. După o vindecare parțială a țesutului, modela respectiva crestătură sub forma unui nas și, folosind o atelă, imobiliza brațul bolnavului în așa fel încât „nasul” de pe braț să i se lipească de ciotul ulcerat de pe față.

3. În câteva săptămâni de zile, cele două țesuturi se uneau. Bolnavul trecea prin dureri cumplite, nemaipunând la socoteală că-i era imposibil să se miște.

4. În sfârșit, doctorul tăia nasul crescut din braț. Dacă era nevoie – și de multe ori era –, Tagliacozzi mai opera o dată la nivelul feței, pentru a finisa conturul nasului și îmbunătăți aspectul general al „împrejurimilor”.

Cum era de așteptat, nu mulți au avut curajul să se supună rinoplastiilor lui Tagliacozzi, cu atât mai mult cu cât textul doctorului a fost prost interpretat: circula ideea că s-ar întrebuința pielea altei persoane, ba mai mult, că cei doi oameni ar deveni ca unul (de i s-ar fi întâmplat unuia ceva rău, și celălalt ar fi pățit întocmai).

Drept rezultat, dintr-o teamă justificată, europenii următoarelor două veacuri s-au ferit de rinoplastii – operațiile estetice ieșeau din caietul-program al medicinei pentru a doua oară. Nu definitiv, totuși.

India reînvață Occidentul

Este anul 1797. Revista Gentleman's Magazine, Londra, publică un articol despre „cazul lui Cowasjee”. Cowasjee era un conducător de atelaj de origine indiană (și care lucra pentru armata britanicilor), căruia sultanul îi amputase nasul și o mână în timpul războiului din 1792. Autorul articolului londonez se minuna înțelegând că indianul Cowasjee „făcuse rost” de un al doilea nas. Dar cum? Exact ca la 800 î.Hr.!, căci indienii nu se dezvățaseră nicicând de tehnica rinoplastiei – rezolvau cazul cu aceeași străveche grefă luată de pe frunte.

„Incredibil!”, și-au zis englezii, și europenilor li s-a reaprins interesul pentru chirurgia de la nivelul feței. La 1800, londonezul Joseph Constantine Carpue a realizat prima rinoplastie în condiții optime de igienă utilizând pliul din jurul tâmplelor, pentru ca omologul său neamț, Carl Ferdinand von Graefe, să încerce procedura italienească a „nasului de pe braț” la 1820. Sigur, adusă „la zi” prin incizie și sutură.

După alți 25 de ani, chirurgul berlinez Dieffenbach a săvârșit prima operație de înfrumusețare care-și merită numele – pacientul era sănătos tun, dar îi displăcea mărimea nasului său. Tot la Berlin se naște părintele chirurgiei cosmetice, Jaques Joseph, care a operat un băiat clăpăug. Premiera a izbutit-o Joseph în 1898. Atâta fericire i-a produs puștiului noua sa înfățișare, că doctorul însuși a început să privească cu alți ochi așa-zisele „operații ușoare”.

Joseph a luat la scuturat tot ce se știa până la acel moment despre chirurgia estetică, descriind de-a fir a păr care-s tehnicile moderne care pot transforma proceduri cvasi-obscure în practici medicinale fără cusur.

Dacă a reușit? Deschideți orice ecran, răspunsul nu va întârzia să apară...

Referințe istorice: historia.ro, adevarul.ro, Wikipedia