Live acumAsia Express - Drumul elefantului
Prime Time 20:15Asia Express - Drumul elefantului

Leon Dănăilă, sfântul de la bloc

Să schițezi pe repede-înainte biografia lui Leon Dănăilă înseamnă să refuzi o idee de preț a creștinismului: chipul lui Dumnezeu există în om. Ori chipului lui Dumnezeu în om nu-i poți însăila viața, e derizoriu. Totuși, măcar astăzi, noi vom încerca să-l cunoaștem. Dar altfel.

Leon Dănăilă, un geniu

TVR

Să schițezi pe repede-înainte biografia lui Leon Dănăilă înseamnă să refuzi o idee de preț a creștinismului: chipul lui Dumnezeu există în om. Ori chipului lui Dumnezeu în om nu-i poți însăila viața, e derizoriu.

Poate sună sfătos, exagerat, dar dacă știți cine e profesorul Leon Dănăilă, și știți toate câte le-a făcut și simțit, veți încuviința. Să schițezi biografia unui astfel de om e imposibil și ingrat. Totuși, măcar astăzi, în ceasul al doisprezecelea, noi vom încerca să-l cunoaștem. Dar altfel. În tihnă, pas după pas, cu el alături.

E imposibil să-i redactezi CV-ul fiindcă românul Leon Dănăilă a văzut prea multe și prea limpede, a învățat enorm, cât nu învață mii într-o viață, a scris și a citit asiduu, cum numai un pustnic ar putea, a trăit cu crucea iubirii de oameni deasupra capului, a prefăcut imposibilul în posibil, iar făcând asta, căutătura i-a fost bucuroasă, simplă și fără pic de „mi se cuvine”, a îngenuncheat prin cunoaștere și inovație nebuloasa din cutia craniană, mai bine de 40.600 de bolnavi și-au lăsat destinele în căușul mâinilor sale de geniu și pe toți i-a ajutat și vegheat în vindecare, a suferit necăutat de nimeni, s-a bucurat smerit, a prins monarhia, noroiul, comunismul, Occidentul, laurii, tranziția, indiferența, democrația, gloria, sărăcia. Bunul, răul, urâtul acestei lumi, pe toate le-a apucat la cei 86 de ani ai săi.

E ingrat să-l cuprinzi în corsetul de lemn al zecilor de titluri și premii fiindcă doctorul Leon Dănăilă e viu și, slavă Domnului, încă în putere. Trăiește în București, într-un apartament de câteva camere, într-unul din miile de blocuri gri, cutiuțe de chibrituri. Apartamentul în care stă nu mai e al lui. Veți vedea de ce. Pentru el, să împartă cunoaștere e mai nobil decât să aibă un acoperiș sigur deasupra capului.

Locuiește singur. Își cumpără semi-preparate de la supermarketul din colț și face consultații gratuite. Plătește facturi. Publică cărți spectaculoase de medicină pe banii lui, corespondează cu mari nume și foruri ale medicinei din străinătate. România nu-l bagă-n seamă. Are un câine-bibelou în mărime naturală. Îi ține de urât. „Prietenii m-au mai trădat, da... Am mers înainte.”

Spuneți dumneavoastră, dacă un sfânt ar locui la ușa de vis-a-vis, și sfântul v-ar lăsa ușa deschisă, oare n-ați păși, cu mare evlavie, la el în casă? Așa am făcut noi, grație colegei noastre, Oana Turcu, care i-a trecut pragul mai acum câteva zile. Întâlnirea de colecție s-a putut vedea în cadrul emisiunii „Refresh by Oana Turcu”, la Antena Stars.

Ce urmează nu e o biografie bățoasă și, oricum, „neputincioasă”, ci o scurtă plimbare braț la braț cu Omul în toată splendoarea lui, Omul care-și aruncă privirea peste umăr, înapoia sa, spre a cântări tot drumul pe care l-a parcurs. Omul Leon Dănăilă. În această plimbare, Oana Turcu, noi și dumneavoastră îi suntem însoțitori și discipoli.

Primul pas, iubirea

„Eu i-am iubit pe toți”, așa știe el să spună astăzi despre toți cei care, de a vrut să-i mângâie sau să-i învețe sau să le facă un bine, ei i-au scuipat obrazul. Realizarea de a fi cel mai bun neurochirurg din România e greu de egalat – a născut multe invidii. Despre răul care i s-a făcut, iertător, preferă să nu vorbească, și nici noi nu insistăm.

Profesorul a petrecut o viață alături de soția sa, cu care s-a luat imediat după facultate, în '60. Și azi își amintește primul lor sărut. Era într-o primăvară. Din păcate, sărutul morții, oricât de bun tămăduitor ar fi Leon Dănăilă, s-a dovedit, cum altfel?, mai convingător decât sărutul omului. Soția sa a plecat la cele sfinte acum 14 ani. Leon Dănăilă coboară privirea în pământ și tace. De-atunci, academicianul nostru stă singur, printre hârtii – scrisori, fotografii, ilustrate, fișe de externare, cărți. Maculatura unei vieți cu rost.

Al doilea pas, drumul

Cu pruncul Leon, ursitoarele nu s-au strofocat foarte tare în ce privește condițiile de viață, dar au compensat printr-o minte ageră și un corp rezistent. S-a născut sărac lipit, în Moldova anului 1933, la Darabani. „De cum se dezgheța pământul mergeam la arat pentru grâul de primăvară. Nu umblam pe atunci cu încălțăminte. Cu noroiul printre degete, în noroi până la genunchi, am muncit.”

Derulând caseta pe repede-înainte, moldoveanul brunețel și murdar a ajuns un vârstnic cu obrazul fin și părul alb. E pe cele mai înalte culmi ale neurochirurgiei, a reprezentat România la Viena, Paris, Atena, New York, Moscova, Bruxelles, Budapesta, Glasgow, Düsseldorf etc, a desfăcut capetele a zeci de mii de suferinzi și le-a extirpat tumori, anevrisme, malformații, a operat condiții medicale care nici azi nu au nume, cazuri rare și complicate. Deține 18 brevete de inventator și 10 de inovator. Păstrează fotografiile celor pe care i-a operat, radiografiile creierelor lor sunt ca niște mătănii care-i întăresc rugăciunea întru iubirea de oameni.

Înainte, posibilitatea ca pacienții să moară în timpul operațiilor pe creier era de 50%. Datorită lui, pericolul a scăzut nu la 30%, nici la 15%, ci la 4%. Atât, 4%. Sub laserul doctorului Dănăilă, chiar și cel mai grav caz avea 96% șanse să trăiască și să se recupereze, de parc-ar fi suferit nu un cancer, ci o simplă apendicită. Tumorile se scoteau cu degetul, așa le scotea celebrul profesor Arsenie, care nu-l înghițea pe Dănăilă. Dănăilă nu le-a scos niciodată cu degetul. Cu ce drept să scoți tumora, dacă lași omul paralizat?

„Am obținut o bursă şi am ajuns în America, la New York. Am văzut o altă tehnică operatorie, tumorile nu se scoteau cu degetul, ci cu microscopul operator.”

Erau anii '80, comunism crâncen. Ar fi putut rămâne la New York, și astăzi nu s-ar mai fi spetit muncind pe aceeași leafă pe care o are și o femeie de serviciu într-o firmă oarecare. Sculptorul de creiere a refuzat să-și părăsească țara. După un an în care a învățat de la cei mai buni de peste Ocean, s-a întors în România.

Nu s-a pensionat. Citește reviste de specialitate în limba engleză. Fără ochelari – la fel cum operează. Da, încă operează la Institutul Național de Neurologie și Boli Neurovasculare București (desprins în 1995 din Spitalul Gh. Marinescu, unde era angajat din 1961).

Când era mic, părinții îl băteau. Crunt. Nu-i judecă, căci „erau oameni de la țară”. Ca să scape de curea, adolescentul Leon a ales cartea, liceul. Clasele 9-12 le-a făcut la Dorohoi. La internat, foamete mare. Un sfert de codru de pâine primeau seara, dar codrul lui de pâine îl ascundea sub pernă și-l vindea a doua zi. Cu banii de pe urma pâinii își cumpăra cărți.

„Când am intrat şi la Medicină, la Iaşi, părinţii au început să plângă. Nu de bucurie că am reuşit. De oftică, fiindcă rămâneau fără mine la muncile câmpului.”, ne mărturisește profesorul.

Al treilea pas, cămășile albe

Oana Turcu: Când a fost ultima operație pe care ați făcut-o?

Leon Dănăilă: Acum, vineri. Vinerea trecută. (n.r. cald) E foarte bine bolnavul, l-am dus de la reanimare înapoi în secție.

Oana Turcu: Ce a avut?

Leon Dănăilă: O tumoră mare.

Bătrânul care-i răspunde Oanei Turcu poartă o cămașă albă, frumos călcată, și are o privire de copil blând. În alb e de-o viață, de când operează. Alb a purtat și la absolvirea celei de-a doua facultăți, Psihologie, pe care a terminat-o cu 10.

Luni, joi și vineri – de 07:00 la 09:00 – e la Institut, consultă fără niciun ban. Tot în alb. Alura de sihastru o poartă cu sine din născare, dar au existat vremuri în care ducea lipsă de cele trebuincioase fiecărui om – mâncare, căldură, haine. Mai demult a povestit o întâmplare de pe vremea studenției. De pe vremea în care avea o singură cămașă. Una. Tot albă.

Îmi amintesc că am avut odată o întâlnire şi aveam această cămașă care era totuşi cam murdară. Am spălat-o repede la chiuvetă pentru că după-amiază, pe la 4.00, aveam întâlnire cu o domnișoară care era şi ea studentă. Am spălat doar gulerul de la cămașă, nu toată cămașa, că doar gulerul se vedea şi aveam şi o cravată. Dar cum să usuc gulerul? Camera era foarte înaltă, aşa că am pus scaunul pe masă şi cămașa în jurul becului. Am stat cu mâinile pe ea până când am văzut eu că s-a uscat. Când m-am uitat mai bine, era toată murdară. Era praf pe bec şi eu nu mi-am dat seama. Am spălat gulerul din nou. Am ajuns la întâlnire, dar ea nu m-a mai așteptat...

Al patrulea pas, întrebări încrucișate

Leon Dănăilă: Să vă mai spun un episod pe care nu l-am spus, cred, niciodată.

Oana Turcu: Da, vă rog.

Leon Dănăilă: În anul 1945, taică-miu s-a întors de pe frontul de est. Pe-atunci era ocupația sovietică. Cum a ajuns acasă, l-au arestat politic. A fost la Gherla, la Văcărești... În sfârșit... În '46- '47, la noi a fost foamete mare. (n.r. emoționat) Domnilor, vă rog să mă credeți, să rabzi de foame e un lucru foarte nelalocul lui. Eu nici acum nu pot arunca mâncare. Un frate nu vedea cu un ochi, unul era mai slab și nu putea să meargă, deci mai rămăseserăm eu, mama și încă doi frați. Și-atunci m-am dus pe malul Prutului, la cerșit. N-am spus la nimeni chestia asta, că mi-a fost rușine.

Oana Turcu: Vă mulțumesc, domnule profesor.

Leon Dănăilă: (n.r. zâmbitor) Să știți că munca asta de cerșetor e foarte dificilă. Unii mă înjurau, alții mă chemau să-mi dea un pumn de făină. Noaptea dormeam în pădure, că eram la ceva distanță de casă. Și stăteam așa câte-o săptămână, și după o săptămână mă întorceam cu trăistuța cu mâncare. [...] De la cerșetor, am ajuns academician, sunt la 3 academii din România și la 9 din lume. Nu m-a îndrumat nimeni. Este foarte greu să nu ai niciun sprijin din partea nimănui.

Oana Turcu: De unde credeți că aveți forța asta, puterea de a merge înainte?

Leon Dănăilă: Nu știu, dar tot ce mi-am dorit am realizat.

Oana Turcu: Credeți în Dumnezeu?

Leon Dănăilă: Da!

Oana Turcu: „Academicianul Dănăilă e super-bogat, cu case în străinătate, cu iahturi, cu vile.” Care e realitatea, de fapt?

Leon Dănăilă: Eu? Casa în care vorbim acum e vândută, vă arăt actele. Nu am pământuri, casa în care m-am născut am donat-o primăriei de la Darabani... Nu am nimic.

Oana Turcu: Cum așa? Casa în care locuiți acum...

Leon Dănăilă: Da, e vândută. Vă arăt documentul.

Oana Turcu: De ce?

Leon Dănăilă: A trebuit să public cartea aia de-acolo, de lângă dumneavoastră. Și n-am avut bani.

Oana Turcu: Această carte e dedicată Alexandrei, văd. Cine e?

Leon Dănăilă: E nepoata mea bună, e la Luxemburg.

Oana Turcu: N-ați avut copii...

Leon Dănăilă: Soția mea a rămas gravidă de două ori, dar a pierdut ambele sarcini. Sufăr enorm că n-am avut copii. Asta e.

Oana Turcu: Sunteți singur? Cum e viața dumneavoastră?

Leon Dănăilă: (n.r. cu lacrimi în ochi) E foarte grea viața mea. Singurătatea e foarte grea.

Ultimul pas, oamenii...

Leon Dănăilă e inclus în topul celor 500 de genii ale timpului nostru. Un titlu care ar flata pe absolut oricine, o poziție care i-ar permite orice. Și totuși, el nu-și permite nimic. Nu-și permite lucruri scumpe, nu-și permite luxul de a fi arogant. Filonul acestui om e modestia. La final de interviu, întreabă sfios: „Pot să vă spun o poveste?”

Pe holurile spitalului unde lucram, am văzut un bărbat plângând. Soția lui era tare bolnavă, bărbatului i s-a zis că nu se mai poate face nimic. I-am spus s-o aducă la mine. Și a adus-o în salon la mine, am tratat-o vreo două săptămâni și am făcut-o bine. Până aici, nimic important. Se întâmplă. Bărbatul zice: «domnule doctor, trebuie să vă mulțumesc, mi-ați făcut cel mai mare bine de pe lume. Știu că nu luați nimic, niciun ban, dar eu totuși trebuie să fac ceva să vă mulțumesc». S-a pus în genunchi. «Ce meserie ai dumneata?», îl întreb. «Eu sunt zugrav», mi-a spus. «Dumneata, ca doctor, cred că ai o casă, ceva, eu pot să-ți zugrăvesc.» I-am zis că n-am nicio casă, eu locuiam într-o mansardă, aveam patru pereți, o masă și niște cărți. «Dar este adevărat că, atunci când plouă, mansarda se mai inundă, dacă poți să-mi repari și mie...» Bărbatul mi-a zis că-mi repară fără niciun fel de problemă, mi-a mulțumit încă o dată că i-am salvat soția, i-am dat cheile de la mansardă. Seara, după ce mi-a reparat acoperișul, l-am mai rugat un lucru. I-am zis că am o cutie pe care-l rog să o ascundă acolo, într-o parte, dar să nu spună la nimeni. «Domnule doctor, cum?! Se poate așa ceva?! Pentru dumneata, care mi-ai făcut cel mai mare bine din lume... orice! La nimeni nu spun!» Și tot așa, se pune în genunchi, ca să mă asigure. A zidit cutia, nu se cunoștea nimic. «Domnule, dar nu spui la nimeni, da?», îl întreb eu înainte să plece. Din nou se pune în genunchi: «Niciodată, domnule doctor! Nici să nu spuneți așa ceva!» A plecat. După o săptămână, mi-a bătut cineva la ușă. Erau de la Securitate. «Suntem informați că ai aur, dacă recunoști, îți facem pedeapsa pe jumătate.» Veniseră cu cătușe. «N-am, domnilor, n-am, vă rog să mă credeți.» Și cu o rangă, un securist merge direct la locul unde era zidită cutia. «Pune-i cătușele, uite cum a mințit!» Ălalalt deschide cutia, și în cutie ce credeți că a găsit? Un bilețel pe care scrisesem eu: «Să nu ai niciodată încredere în oameni.»

Cu această lecție se sfârșește plimbarea noastră, pașii noștri au ajuns la final. Acesta a fost Leon Dănăilă. Omul. Acesta e sfântul de la bloc.

Alte surse: Wikipedia, adevarul.ro

Fanatik.ro
Cele mai noi stiri
Lajumate.ro