Live acumNeatza cu Razvan si Dani
Prime Time 20:00Observator Sport

Atât de aproape de cer: Marta Vasiliu, o fetiță româncă în lagărul siberian

Într-un apartament de bloc din Constanța anului 2020, la etajul 10, locuiește o femeie de 91 de ani. E românca Marta Vasiliu, fostă prizonieră în lagărul din Siberia, un om căruia destinul i-a surâs în necinstit de puține rânduri. „Oare cum ar fi fost viața mea dacă fotograful nu apăsa pe buton?”

Marta Vasiliu, mai puternică decât moartea

formula-as.ro

Prolog

Într-un apartament de bloc din Constanța anului 2020, la etajul 10, locuiește o femeie în vârstă. E o femeie cumva obișnuită, n-a apărut niciodată la televizor, nu e bogată, n-a făcut înconjurul lumii. Păr încă brun, statură medie, ochelari de vedere, o mină lucidă, densă, mai degrabă de copil decât de nonagenară.

Se numește Marta Vasiliu, și ceva din căutătura ei te scutește de banalități, de cuvinte goale, de acel „săru' mâna, tanti!” pe care-l primesc – robotic și-n grabă – miile de vârstnice oarecare din miile de blocuri oarecare din România. De-ai lua-o în brațe pe-această femeie așa cum îți iei în brațe mama sau bunica, un pumn nevăzut și plin de sânge ți-ar răvăși capul pieptului, și-atunci ai înțelege că pe umărul tău respiră un om degerat de durere.

Din când în când, Marta iese la plimbare în port, pe țărmul cu vechiul cazinou. Pe colo se oprește și se gândește la ale ei. Viața asta nu i-a ieșit, viața asta a fost o seră cu ghimpi, cu omăt fără sfârșit, viața asta a fost lagărul din Siberia, munca silnică, frica de Securitate, dubla-identitate, tăcerea mirosind a moarte. Viața asta a ei a fost doar o altfel de moarte.

„Mult timp m-am întrebat ce-ar fi fost dacă nu s-ar fi făcut acea fotografie, în amiaza aia însorită din vara anului 1941. Secunda aia… Îmi aduc aminte totul. Ce-ar fi fost dacă fotograful n-ar fi apăsat pe buton... Din acel moment, vreme de 50 de ani, viața mea a fost doar chin și frică.”

Dar să ne proptim aievea de pălimarul alb care înconjoară faleza cazinoului și, privind marea lui făurar de pe ecranul minții, s-o lăsăm pe bătrână să-și povestească zilele.

Marea

Aflăm că părinții îi sunt originari din Basarabia, județul Bălți. „În 1927, mama și tata au plecat din Bălți cu gândul de a se stabili definitiv la Constanța, unde tata se angajase ca navigator.” Aici s-a născut ea, în '29. „Am fost unicul lor copil.”

„În 1935, tata a murit într-un accident pe vas.” La 6 ani, zidul existenței ocrotite se surpă întâia oară. Copilul de 6 ani își sărută tatăl aplecându-se ușor peste sicriu. Încep greutățile financiare, deziluziile, umbrele.

După 5 ani de trudnică văduvie, mama Martei întâlnește un bărbat în etate, divorțat. Cum singurătatea lui „împreună” e preferabilă singurătății lui „separat”, cei doi se căsătoresc. De reținut că, din căsătoria cu prima soție, o nemțoaică, bărbatului îi rămăseseră 3 copii, doi băieți și o fată, pe care nu-i vedea foarte des, căci intraseră în custodia mamei, la München. Totuși, pe calea scrisorilor, copiii păstrează legătura cu tatăl lor și, implicit, cu sora vitregă – dulcea Marta.

1940, Al Doilea Război Mondial. Marta e de 11 ani. Frații ei, majori deja, se înrolează în armata germană și pleacă pe front. Și, așa cum se poartă-n război, zarul aruncat de-o singură mână de fier hotărăște norocul a milioane de mâini neputincioase și mici. Führer-ul își trimite trupele spre Stalingrad, și întâmplarea face ca regimentul fraților vitregi să facă un popas de o săptămână tocmai în Constanța.

Ajunși la Marea Neagră, cei doi băieți vor să-și revadă tatăl.

Tatăl nostru

„Era și firesc să-l caute pe tata, trecuseră niște ani buni de la ultima întrevedere. Ei aveau 19-20 de ani, eu eram mititică. N-au staționat prea mult, a început ofensiva pe frontul de est și și-au continuat drumul. Ne-am cunoscut în trecere, atât. Cât am stat împreună, am făcut câteva fotografii toți patru – eu, tata, ei doi. Frații mei purtau mereu uniformă, uniforma armatei germane.”

În cele două-trei seri cât au stat împreună, băieții au învățat-o, mai mult în joacă, cum să spună „Tatăl nostru” în limba germană. Lor le era drag de ea, și viceversa. Spre amara ironie a sorții, rugăciunea îi va atârna deasupra capului ca cel mai mare păcat. Paradoxal, acest „Das Vaterunser” va fi un bilet doar dus către „insula” din care nicio rugăciune nu a mai putut-o scoate, deși Marta s-a rugat și s-a rugat și s-a tot rugat, până într-o zi când, de-atâta rugăciune neascultată, și-a zis că Dumnezeu n-are cum să existe.

Pe undeva, ideea că Dumnezeu e o născocire îi dădea mai multă forță decât sentimentul unui Dumnezeu care-i vede suferința, dar nu se îndură nici s-o ajute, nici s-o ia la El.

Însă până la răul de necuprins în cuvinte, să mai înaintăm o bucată din drumul de-un rău suportabil.

Doi ani de la plecarea băieților, acasă le vine o telegramă. „Vă înștiințăm că fiii dumneavoastră au căzut la datorie.” Tatăl moare de inimă rea în seara aceleiași zile. „Încă ținea foaia albă în mână.” Ecaterina îmbracă năframa de văduvă pentru a doua oară. Marta nu mai are nici tată, nici frați. Și, în curând, nici mamă.

Bunica

„În iarna lui 1943 m-am dus cu mama la bunici, în Bălți, Basarabia. Am luat și albumul cu fotografii după mine. Voiam să-i arăt bunicii poza cu răposații mei frați.”

Basarabia fusese eliberată de sub ocupație sovietică la ordinul lui Antonescu. Frontul din sud-est, în schimb, cel pe falia cu Constanța, se anunța din ce în ce mai periculos pentru civili. În atare situație, bunica Martei încearcă să-și convingă fiica să renunțe la Constanța, să se stabilească la Bălți. Mama Martei consimte, cu toate că se înapoiază la Marea Neagră imediat după Bobotează, în ianuarie 1944, „pentru a rezolva cu niște acte”.

„Eu am rămas la bunica. «Ce rost are să plimbi fata dintr-o parte-n alta?», țin minte c-a spus bunica. Eu intuiam că, de fapt, intenția bunicii era să mă țină drept zălog – n-avea încredere în mama. Mama ne-a zis că se întoarce, că vom rămâne toate trei în Bălți.”

Dar ce război e ăla care ține cont de promisiunea unei femei îndoliate către fiica ei? Cu o Românie care-și schimbă aliații peste noapte, rușii ocupă din nou Basarabia. Granițele se închid. Mama rămâne în Constanța. Bunica și Marta în Basarabia. Inevitabil, armata roșie ajunge și la Bălți, unde sovieticii-despoți stăpânesc românii și pământul românesc în trena celor mai animalice pulsiuni: violuri, bătăi, jafuri, umiliri, percheziții, arestări, nimic nu ratează călăii unui popor acuzat de „complot împotriva bolșevismului”.

Astfel, la vârsta de 14 ani și jumătate, Marta Vasiliu e arestată. Petrece o lună în penitenciar, în beznă și fără mâncare. Și totuși, viața îi va dărui și alte zile. Zile în care de bezna și nemâncarea de la 14 ani i se va face dor.

„Rușii au intrat la noi în casă, au luat toate cărțile din bibliotecă, le-au pus în curte și le-au dat foc. Albumul cu fotografii l-au luat ca piesă la dosar.”

În data de 9 mai 1945, când oamenii zburdau de fericire că războiul se terminase, Marta e acuzată de trădare și săltată de-acasă. Războiul se terminase pentru unii, nu pentru toți. Probă la dosarul de „nazistă” e fotografia în care apare „uneltind cu inamicul” – singura amintire a unei fetițe alături de tatăl și frații ei vitregi, toți morți.

Iar dacă v-ați întrebat vreodată cum arată durerea, imaginați-vă chipul copilei Marta lipit de geamul din spate al mașinii de poliție în care rusnacii o băgaseră după ce-o bătuseră bine. Apoi imaginați-vă că nimeni nu aleargă-n urma mașinii. Dimpotrivă. Bunica își pierde mințile pe loc, amuțește și-i face cu mâna. Imaginați-vă plânsul unui copil care a pierdut totul: tatăl bun, tatăl vitreg, frații, mama, bunica. Într-o lume cu măsură, povestea Martei s-ar opri aici. Fie războiul cât de atroce și ursita cât de nemiloasă, parcă și răul are limitele lui. Uneori însă, cum Raiul poate fi pământesc, așa și Iadul poate fi. Pentru Marta Vasiliu, chinul nici nu începuse încă.

Sclavia

«Năpârcă nazistă!», numai așa îmi spuneau.” Sfârșitul războiului a tras după sine domnia terorii. În colivia URSS, bisericile se distrug, alfabetul latin se interzice, monumentele istorice sunt demolate, românii sunt exterminați în masă sau deportați în Gulag. După războiul total, mama-Rusia avea nevoie de „forță de muncă neplătită”. De sclavi.

„Jumătate de an am stat într-o închisoare din Chișinău. Bătăile și tortura erau la ordinea zilei. Mă luau și mă dădeau cu capul de zid. Procesul meu a fost în limba rusă, pe care nu o știam. Nici germană nu știam – doar „Tatăl nostru”, dar ei mă schingiuiau să vorbesc nemțește. În ziua în care am împlinit 16 ani, m-au condamnat la 10 ani de muncă forțată. Nu mi se spusese cum și unde.”

Într-o noapte, forfotă în închisoare. „Scularea! Hai, încolonarea și la poarta închisorii!” Prizonierii au fost urcați în mașini, mașinile au gonit până la gara din Chișinău. „Ni s-a poruncit să amuțim.” I-au suit într-un tren, în vagoanele de transportat vite. În lunga călătorie către nicăieri-cunoscut, mulți oameni s-au bătut între ei până la sânge pentru, literalmente, o firimitură în plus de pâine.

„Ningea și zăpada-i acoperea pe oamenii ce dormeau sub fereastră. Începuseră să moară. Mă uitam prin pătrățelul cu gratii la stelele de pe cerul înghețat. Pierdusem șirul zilelor. Ce căutam eu acolo? Un copil. Singură, între toți oamenii ăia flămânzi și murdari… Mi-am zis că trebuie să iubesc oamenii dacă vreau să scap cu viață. Să nu mă cert niciodată de la un polonic de mâncare. Să mă gândesc că mâine poate mă vor elibera. Mâine, mereu mâine. Așa am gândit.”

„Am mers așa vreo 2 săptămâni, poate mai bine, nici azi nu știu cât am mers. La un moment dat s-a auzit că trecusem de Moscova. Atunci mi-am dat seama că ne duc în Siberia.

Când au ajuns la destinație, erau subnutriți, epuizați și bolnavi.

„Ne-au dat jos din vagoane și am mers foar­te mult pe jos până am ajuns în­tr-un lagăr, înconjurat cu sârmă ghimpată și cu santinele care supravegheau dintr-o gheretă, la înălțime. Ne-au ținut o vreme în carantină, apoi ne-au repartizat în bri­găzi și am început munca.”

În mijlocul pădurilor din munții Urali, „viața” româncei s-a desfășurat după cum urmează. Se trezea la 6 dimineața. La fel ca ceilalți captivi, Marta mergea zeci de kilometri prin desișul înzăpezit ca să taie copaci cu joagărul. Copacii trebuiau cărați în spate până la „vagoane”, pe o cale ferată din lemn, de femei construită. Sub greutatea arbuștilor, mulți români se frângeau, la propriu, în două. Primeau de mâncare o singură dată pe zi: un terci. Femeile împingeau vagoanele cu lemn până la malul râului Peciora. Și de la capăt.

„Eu mereu îmi făceam norma. Dacă te odihneai doar cinci minute și te așezai jos, erai mort. Înghețai imediat, ca într-un somn plăcut. Am văzut oameni care s-au dezbrăcat de haine și ni le-au dat cadou. Apoi se așezau goi pe zăpadă. Ca niște statui vinete. «Plec să mă odihnesc», ziceau. Nu era zi să nu moară oameni. La sfârșitul programului, trebuia să ne luăm morții în spate și să-i ducem înapoi în lagăr. Asta era important: să vină același număr înapoi. Vii sau morți, nu le păsa. Voiau doar să-i numere. Eu am cărat în spate sute de femei. Cu unele fusesem prietenă. Vă spun, toți cei pe care i-am cunoscut acolo au murit. Toți.”

Zi de zi, timp de 10 ani, la -50 de grade Celsius, fără excepție, același Iad.

Mai puternică decât moartea

A trăit în lagăr de la 15 la 25 de ani. N-a iubit, n-a mers la studii, pielea ei n-a simțit ni-cio-da-tă un strop de apă caldă sau o mângâiere. Din 1945 până-n 1955 a cărat în spate lemne și morți.

La un moment dat, prin '55, și-a clătit bine ochii și a privit împrejur, ca niciodată de conștientă: în afară de umbra propriului corp, nicio altă umbră. Niciun alt prizonier nu mai trăia. Erau doar ea, zăpada, cerul și câțiva gardieni. Toți ceilalți zeci de mii de români pieriseră de mult. Câștigase pariul cu moartea. Nemaiavând ce face cu ea, rușii au trimis-o cu domiciliu forțat într-un sătuc aflat la 80 de km de Odessa, unde s-a mai spetit alți doi ani, muncind într-un colhoz.

„Dar scăpasem de lagăr. Nici azi nu-mi vine să cred.”

Avea 28 de ani și aproape că se resemnase. Calendarul arăta 1957... A căutat în sine o ultimă fărâmă de voință, de putere. Și a găsit-o. KGB-istului care o păzea i-a dat de înțeles că pleacă mai devreme la munca câmpului. A alergat către gară și a luat primul tren către Moscova. Acolo a cerut audiență la Ambasada României. A dormit pe străzi, a primit-o ambasadorul, l-a implorat s-o ajute. I s-a comandat să se întoarcă-n sat. Își pierduse speranța.

După 4 luni, i-a sosit pașaportul. Securistul de la primăria din Odessa nu i-a aprobat plecarea. „Nț, nț! Trebuie să mai aștepți și viza de ieșire din URSS!” A primit-o după alte 6 luni. Înainte s-o elibereze, sovieticii i-au dictat, cuvânt cu cuvânt, declarația pe care și-o amintește și-n ziua de azi: „Subsemnata Mar­ta Vasiliu, declar că, în clipa când voi trece fron­tiera Româ­niei, ni­ciodată, nicăieri, nici priete­ni­lor, nici rudelor celor mai apro­piate și nici în bio­gra­fiile ce vor urma, nu voi po­meni despre închisorile și la­gărele prin care am tre­cut.”

Și-a plătit plecarea condamnându-se, pe semnătura ei, la tăcere pe viață. „Altminteri, poate fi și mai rău pentru tine. Noi stăpânim la voi tot ce mișcă. Ar fi păcat să te întorci de unde ai plecat.” Și cu aceste cuvinte de bun-rămas, ușa trenului s-a închis.

Tăcerea

În compartiment, un cuplu de români la vreo 65-70 de ani o întreabă pe Marta de ce plânge. „Am inventat o minciună cum că bunica mea rusoaică murise deunăzi într-un spital din Odessa. A fost prima minciună. De atunci am tot mințit, toată viața.”

„Mama ta știe că sosești astăzi cu o veste tristă?”

„Nu...”, răspunde Marta.

Doamna din compartiment se oferă să-i telegrafieze o scrisoare din două cuvinte mamei Martei: „mamă, sosesc”. O trimite de pe peronul gării din Iași, precizând ziua și ora la care Marta Vasiliu va ajunge în Constanța.

Doar că gestul pune a mia cărămidă în zidul unei vieți ca-n cușcă. Când primește telegrama, de atâta bucurie, mama Martei face atac de cord. Înapoi acasă după 14 ani de tortură, primul drum pe care-l face Marta e la mormântul de-abia îngropatei sale mame.

„M-am trezit în mijlocul străzii, străină printre străini. M-am dus într-un păr­culeț, pe-o bancă, gândindu-mă ce pot face. Singura soluție care mi-a trecut prin minte la acea oră a fost să mă duc la Par­tid, să mă ajute cumva. Cu teamă în su­flet, când am ajuns sediu, le-am pus pe ma­să pașaportul și biletul de tren, Odes­sa-București-Constanța, spunându-le că vin din Rusia și că mama, pentru care am venit, murise aici fără ca eu să ştiu. «Dacă aș fi știut nu mai veneam, că îmi era foarte bine și în Rusia.» Această ins­pi­rație de moment a fost salvarea mea. Mi-au dat și serviciu, și casă.”

A luat-o de la 0. Și-a terminat liceul, ulterior o școală tehnică de contabilitate. S-a măritat cu medicul constănțean Nicolae Vasiliu, căruia ar fi vrut să i se spovedească, să-i mărturisească de ce nu are pe nimeni, de ce nu poate face copii. „Dar el mi-a pus mâna la gură și a zis: «Nu mă inte­re­sează nimic din trecutul tău. Eu te iubesc și îmi e de ajuns.»”

Au locuit o vreme în Constanța, apoi 20 de ani la București. Spre bătrânețe au revenit în orașul-port – își doreau să fie aproape de locurile de veci ale părinților. În harababura specifică mutării, soțul i-a descoperit dosarul, ascuns în spatele bibliotecii.

«Asta ai vrut să îmi spui atunci și eu nu te-am lăsat?», m-a întrebat. Până să primească răspunsul, m-a luat în brațe și m-a strâns cu atâta tandrețe, că nu se poate uita: «Doamne, Marta!», a zis, hohotind. «Săraca de tine, Marta... Doamne, săraca de tine!», și parcă mi se făcea și mie milă. De mine, de el, de toată viața mea.”

În loc de epilog

Soțul Martei a murit în 2008. „Și asta e tot”, încheie Marta Vasiliu c-un zâmbet.

Și parcă-n port se lasă frigul. Și parcă tot ce am știut vreodată despre putere a fost că n-am știut nimic. Și parcă, de am lua-o în brațe pe această femeie, am simți că noi suntem mici și anemici și triști, țintuiți la pământ, și ea e înaltă, vie și veselă și atât de departe de noi.

E atât de aproape de cer.

Surse: ziarullumina.ro, adevarul.ro, formula-as.ro, anonimus.ro, tvr.ro, revista22.ro

Cele mai noi stiri
Lajumate.ro