Militariul şi Drumul Taberei, "răvăşite" de CHILIENI în anii '70: li s-au dat locuinţe gratuit şi locuri de muncă. Cum a salvat Ceauşescu de la închisoare sau moarte mii de străini: "El personal l-a rugat pe Pinochet să le dea drumul"

 
+5 click pentru
galerie

La "Neatza cu Răzvan şi Dani", Cătălin Oprişan, redactor - şef la a1.ro, a amintit de chilienii aduşi de Nicolae Ceauşescu în cartierele Militari şi Drumul Taberei, un subiect despre care astăzi se ştiu prea puţine. Iată adevărata poveste din spatele refugiaţilor străini în cele două cartiere bucureştene

 

După lovitura de stat condusă de Augusto Pinochet în 1973, România a acceptat să primească câteva mii de refugiaţi din Chile. Comunitatea chiliană s-a integrat rapid, s-a simţit ca acasă. Românii şi chilienii au muncit şi au petrecut împreună şi chiar au format familii mixte. 

„Ceauşescu personal l-a rugat pe Pinochet să le dea drumul“

„Santiago de Chile, 12 septembrie 1973. După lovitura de stat militară din Chile, posturile locale de radio, aflate sub controlul armatei, au anunţat că junta militară care a preluat puterea va desemna un nou guvern. Junta este formată din comandantul-şef al armatei, generalul Augusto Pinochet, amiralul Toribio Medina, generalul de aviaţie Gustavo Leigh Guzman şi şeful poliţiei militare, generalul Cesar Mendoza. Postul de radio al forţelor armate a difuzat un comunicat al juntei militare care a anunţat oficial că preşedintele Allende s-a sinucis în timp ce palatul prezidenţial La Moneda era bombardat. Junta militară a instituit legea marţială pe întreg teritoriul ţării şi a anunţat măsuri aspre împotriva persoanelor care s-ar opune noilor autorităţi. În urma ciocnirilor care au avut loc între susţinătorii guvernului legal şi unităţi militare, care s-au prelungit marţi până noaptea târziu, s-au înregistrat morţi şi răniţi. Numeroase persoane au fost arestate.“ 

Aşa începea ziarul „Scânteia“ relatarea despre lovitura de stat din Chile, din 11 septembrie 1973. O ştire de jumătate de pagină în secţiunea Internaţional. 

Nicolae Ceauşescu se afla la Bogota, capitala Columbiei, în turneul său de trei săptămâni prin America Latină. Următoarea destinaţie era Santiago de Chile. Nu a mai plecat. Lovitura de stat a modificat agenda liderului român. În schimb, Ceauşescu s-a adaptat situaţiei şi a acţionat prompt şi ferm.

 „Am fost primul om politic, nu din ţările socialiste, ci în general, care am condamnat lovitura şi am luat apărarea forţelor progresiste de acolo. Prima declaraţie a unui partid comunist a fost a PCR şi am dictat-o eu prin telefon de acolo; i-am sculat pe tovarăşii noştri la două noaptea“, se confensa Ceauşescu oficialilor sovietici veniţi în vizită în România, în noiembrie 1974.

PRIIMII CHILIENI AJUNŞI ÎN ROMÂNIA: 

Chilienii au început să fie primiţi de la începutul anului 1974. Până pe 30 mai, sosiseră deja primii refugiaţi. Într-o notă informativă se arăta că din cele 766 de persoane care au primit aprobare de stabilire în România, au fost primite 169. Dintre care 12 chilieni deja fuseseră încadraţi în muncă, iar 16 aşteptau formularele de angajare. 

Refugiaţii au fost cazaţi în blocuri separate, în cartierele Drumul Taberei şi Militari. Blocurile erau noi, iar apartamentele, confort ÎI – de 37 şi 43 de metri pătraţi –, mobilate cu toate cele necesare. La parterul blocurilor se găsea un punct sanitar şi unul de documentare, echipat cu materiale despre România în limba spaniolă. Să înţeleagă bine unde au ajuns.

„La şcolile din apropierea blocurilor se făceau cursuri de limba română. Mergeau şi copiii, şi părinţii. Copiii au învăţat chiar repede. Cu adulţii era mai mare bătaia de cap“, îşi aminteşte Juan Retamal, refugiat politic chilian în România din 1975, conform Adevărul.ro. De altfel, copiii au fost incluşi imediat în sistemul de învăţământ şi de îngrijire a copilului.

Adulţii au fost încadraţi în muncă în funcţie de specializarea lor.

Fireşte că profesiile erau diverse, de la profesori universitari, la muncitori necalificaţi – funcţionari, actori, ziarişti, vopsitori autoturisme, şefi de staţie de cale ferată, tehnicieni în uleiuri comestibile, inspectori de igienă, bibliotecari, coafeze, redactori de ştiri de televiziune, cizmari şi contabili. S-a găsit un loc pentru fiecare, după nevoi. 

Până la angajare, perioadă care se putea prelungi la şase luni, guvernul a fost generos cu nou-veniţii. A stabilit o indemnizaţie lunară de cel mult 2.500 de lei de persoană, precum şi o aşa-numită primă de echipare de 3.000 de lei, care era acordată numai o dată, la sosire. În cazurile speciale, statul român se putea angaja să suporte transportul internaţional. 

Toate aceste cheltuieli aveau să fie plătite din fondurile Frontului Unităţii Socialiste şi din rezerva Consiliului de Miniştri.

Exodul, 1975: aproximativ 6.000 de chilieni au trecut prin România

"Unii au stat şi numai trei zile. Se îngrămădeau în Gara de Nord şi aşteptau trenul să plece spre RFG“, spune Juan Retamal. Spuneau că regimul ar fi fost de vină. Condiţiile oferite de statul român erau acceptabile, dar stricteţea regimului era greu de suportat. 

„Nu le-a plăcut comunismul. Au vrut capitalism. Cei mai mulţi plecau în Germania şi în ţările scandinave“, mărturiseşte chilianul. Suedia a fost destinaţia preferată de majoritatea refugiaţilor chilieni din România. 

În noiembrie 1975, refugiaţii începuseră exodul. Fuseseră depuse 676 de cereri de plecare în străinătate şi 257 de chilieni deja erau în alte ţări. Doreau să se stabilească în România numai 678 de chilieni. S-au întrezărit, în această perioadă, primele probleme. Cu toată bunăvoinţa de care au dat dovadă autorităţile de la Bucureşti, chilienii erau reticenţi la încadrarea în câmpul muncii...

Astăzi, cele două cartiere bucureştene mai adăpostesc doar câteva zeci de chilieni...

SURSE: WIKIPEDIA.ORG, ADEVARUL.RO

facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI
PREMIUM

Mai multe