N-am tras niciun glonț, dar ne-au murit mii de soldați. Regia Maria, printre 15.000 de holerici. ”După acea experiență nu am mai fost, niciodată, aceeași!”

 
+3 click pentru
galerie

În 1913, în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic, armata română nu trage niciun glonț, dar este lovită, crunt, de o epidemie de holeră. Principesa Maria, viitoarea Regină, în vârstă de 38 de ani, insistă pe lângă Carol și pe lângă Ferdinand să meargă acolo, în spitalele bolnavilor. Ajunge la Zimnicea, printre 15.000 de holerici. ”După groaznica experiență în mijlocul soldaților n-am mai fost niciodată aceeași”, avea să scrie. E momentul în care Carol încetează să o mai considere ”un elev și începe să-i vorbească despre România ca unui coleg de breaslă”

În 1913, cu un an înaintea izbucnirii Primului Război Mondial, și cu trei înainte ca România să facă marele pas, în Balcani totul ”fierbe”. Liga Balcanică (Serbia, Muntenegru, Grecia și Bulgaria) cucerește, inițial, teritoriile otomane din Macedonia și cea mai mare parte a Traciei, însă apoi încep divergențele cu privire la împărțirea ”prăzii”. Bulgaria și România nu se înțelegeau pe fortăreața Silistra, cea de pe Dunăre, cerută de către noi ca preț al neutralității în Primul Război Balcanic. Începe cel de-al doilea război din regiune, după ce regele Ferdinand al Bulgariei ordonă trupelor sale să atace pozițiile sârbe și grecești. 

România simte că e cazul să se implice, pentru a cuceri teritoriile pe care le cerea de ceva vreme. Pe 3 iulie 1913, primul ministru, Titu Maiorescu, supune Regelui Carol I decretul de mobilizare al armatei române, care începe în noaptea de 5 spre 6 iulie. Pe 10 iulie declarăm război Bulgariei, cu 80.000 de ostați din Corpul 5 de armată, sub comanda generalului Ioan Culcer, strămutat peste Dunăre. Ocupăm, rapid, frontul dintre Turtucaia și Balcic, fără să întâmpinăm rezistență. Mai mult, cavaleria ocupă orașul-port Varna. Avansăm, vrem să plecăm spre Sofia, când Bulgaria, obosită de lupte, cere armistițiu. Armata Română învinge, fără a trage măcar un glonț și fără a avea nicio pierdere omenească!

Cu toate acesta, tragedia de abia acum încolo începe.

Principesa Maria, viitoarea regină, la Zimnicea, în fața unui cort plin cu soldați bolnavi de holeră. Principele Ferdinand e în dreapta sa

Incursiunea durează 18 zile, timp în care armata noastră este lovită de o epidemie de holeră. 15.000 de soldați români se îmbolnăvesc, dintre aceștia decedând unul din cinci. 2.705 își pierd viața, atenție!, mai mulți decât în timpul Războiului de Independență din 1877, când am avut 2.113 suflete plecate. La scurt timp după terminarea războiului, în toamna lui 1913, directorul Serviciului Sanitar din Bulgaria, doctorul Russeff, publica un raport despre epidemia de holeră, document dezbătut în presa bulgară şi care conţinea unele învinuiri grave la adresa armatei române. Potrivit documentului, românii nu ar fi făcut mai nimic pentru a împiedica extinderea holerei către popuţalia civilă ci, dimpotrivă, s-ar fi străduit să extindă flagelul cât mai mult, prin contaminarea directă sau indirectă. Ziarul "Volia", din 14 noiembrie 1913, nota primul o parte din constatările doctorului Russeff care indicau că epidemia de holeră, ce contaminase trei sferturi din teritoriul Bulgariei, era urmarea neglijenţelor comise de armata română. Potrivit raportului, armata română era responsabilă de extinderea epidemiei, datorită condiţiilor neigienice şi murdăriei în care trăiau soldaţii şi ofiţerii. "E stabilit că soldatul român e foarte murdar şi se hrăneşte fără să facă alegerea mâncărurilor: mămăliga nefiartă, fructe şi verdeţuri crude, bea apă chiar murdară şi altele", scria publicaţia "Volia".

E momentul în care în scenă intră Principesa Maria, viitoarea Regină. E momentul în care decide să se implice cu adevărat în viața țării și acest lucru se va vedea imediat. Principele Ferdinand, soțul ei, e obosit după campanie, dar Maria nici vrea să audă. Merge în audiență la Carol I și îi spune că va pleca printre bolnavii de holeră. La început, coroana nici nu vrea să audă acest lucru. 

Pe frontul Primului Război Mondial, Regina Maria merge să le aline suferința soldaților răniți

La Zimnicea, printre 15.000 de soldați bolnavi

Dar Maria, la 38 de ani, e neînduplecată în hotărârea sa. Se îmbracă în haine albe, ajunge la Ziminicea, la corturile Crucii Roșii. “Nu pot să nu consider acel contact brusc cu holera ca pe un moment de cotitură în viața mea. Trecând cu vederea ordinul conform căruia femeilor li se interzicea să treacă Dunărea, eu am făcut o vizită rapidă în partea bulgară. Acolo, într-un spital uitat de lume, am văzut mulți dintre soldații noștri fiind abandonați și murind din lipsă de îngrijire medicală. A fost un mare șoc pentru mine. Uitându-mă în jur, am simțit că ceea ce se dorea era un lider, cineva suficient de sus plasat încât să impună autoritate și cineva care, rămânând calm, putea deveni un punct de sprijin când alții începeau să-și piardă capul. M-am grăbit înapoi la Sinaia să vorbesc cu Unchiul, și mi-am susținut cauza cu atâta tărie încât am obținut permisiunea lui să conduc lagărul de holerici de la Zimnicea. După groaznica experiență în mijlocul soldaților holerici, nu am mai fost niciodată aceeași. Realitatea m-a lovit într-un asemenea mod încât nu mai puteam uita vreodată și, învățând ce însemna cu adevărat serviciul, mi s-a schimbat concepția asupra lucrurilor și s-a trezit în mine dorința de a fi de un real ajutor națiunii. Anumiți oameni din anturajul Unchiului (n.r. - Regele Carol I) l-au făcut să înțeleagă că aș putea fi cu adevărat utilă. Astfel, Regele Carol a început să mă privească ca pe cineva care, într-o bună zi, urma să-i continue munca. A încetat să mă vadă ca pe un elev și a început să-mi vorbească despre România ca unui coleg de breaslă”, scria, mai târziu, Regina Maria. 

„Faptul că azi e a V-a zi şi noi nu mai avem cholerici e ceva care ne ridică moralul şi ne dă speranţa de a ne vedea cât mai curând... Eri a venit A.S.R. Pr. Ferd. şi pe sub seară A. S. R. Principesa, în automobil. Şi unul şi altul a nimerit-o mai pe când mâncam şi cum muzica noastră cânta deodată a cântat şi imnul regal. Am fost impresionaţi plăcut”, nota maiorul doctor Cesare Popovici, chiar de la Zimnicea. Maria începe să fie iubită de românii sceptici până în acel moment, cei care o văd așezându-se, fără teamă, pe paturile bolnavilor de holeră. După cum se știe, ea va rămâne cu acest ”obicei” și în timpul Primului Război Mondial, când va vizita spitalele de campanie și va avea grijă de soldați, urmând a primi, din popor, apelativul de ”mama răniților”.

Surse: ”Adevărul”, ”Holera, inamicul campaniei din 1913”, Cristian Andrei Scăiceanu


 



facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI
PREMIUM

Mai multe