„Număram bombele care cădeau… așa am învățat să număr” și „Nu ne era frică de morți, erau numai oameni cunoscuți”. Ce rămâne din copilăria în vreme de război

 

Groaza de a rămâne fără grija părinților, durerea de a-i vedea pe cei dragi suferind, precum și curajul de a fi „mare” când speranța pare să nu mai existe în lume, dorința teribilă de a supraviețui, dar și incapacitatea de a mai ierta sunt toate suvenire din copilăria petrecută în timp de război, după cum au povestit oameni ce au reușit să ajungă la maturitate în ciuda cruzimii cărora le-au fost martori.

Fie că aveau 3 sau până la 14 ani pe vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, „Ultimii martori” ai jurnalistei și scriitoarei bieloruse Svetlana Aleksievici, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură 2015, au luat cu ei din acele vremuri câteva episoade îngrozitoare ce i-au marcat pentru totdeauna.

„Cât îmi doream să nu mor!... Nu-ți dorești niciodată așa de mult să trăiești ca în război…”, i-a mărturisit scriitoarei, pentru acest roman, unul dintre rușii care și-au spus poveștile - un invalid de război gradul unu, care la vremea întâmplării avea vârsta de 14 ani.

El și-a amintit un episod din copilăria lui în care a fost dus la execuție de nemți, alături de doi soldați ruși care, apoi, i-au salvat viața.

„Noi o să sărim pe gardieni, iar tu să te arunci în tufăriș. Îți ordonăm să fugi! Să trăiești!”, i-au spus soldații, după ce, în ciuda dorinței lui de a trăi, băiatul se hotărâse să nu fugă, ci să moară cu ei, „ca un soldat”.  

O altă femeie, fermieră, a povestit că avea 11 ani când a primit vestea că mama, sora și fratele ei au fost omorâți pe câmp în timp ce arau, cum erau nevoiți să o facă. Ea și-a amintit cum a rămas cu copilul sugar surorii ei, pe care a încercat chiar să îl hrănească la fel ca mama lui, după ce nu a reușit să mulgă vaca.

„Sunt și eu mică, ce să înțeleg?... Tușește, tușește și n-are ce mânca. Vaca ne fusese deja confiscată de polițai. Ți a murit copilașul. (…) l-am pus într-un cufăraș. L-am învelit într-un ștergar curat de in și l-am sărutat. Cufărașul era chiar pe mărimea lui…”, a povestit ea, îndurerată.

Un alt martor al cruzimii, o muncitoare, a povestit că la vârsta de 7 ani voia doar să fie singură cu mama ei, care să o „răsfețe”. Însă, mama ei a fost ucisă de nemți, iar ea a rămas câteva zile singură în sat, cu fratele mai mic, în vârstă de 2 ani.

„Am trăit câteva zile singuri în sat. Oamenii erau întinși pe pământ sau spânzurați. Nu ne era frică de morți, erau numai oameni cunoscuți. Apoi am întâlnit o femeie străină (…) Ea ne-a pus în sanie și ne-a dus în satul ei. Mai avea doi băieți. Acolo am trăit până au venit soldații noștri”, a povestit ea.

Femeia a mai spus că apoi a ajuns la o casă de copii și că a așteptat multă vreme să moară, plângând de fiecare dată când auzea cuvântul „mamă”.

Ea a mai povestit că nu avea jucării, jocul i preferat fiind ca seara , când mergea la culcare, să scoată pene din pernă pentru a le privi.

„Multă vreme nu am crescut, nu m-am dezvoltat… Nici un copil de la casa de copii nu creștea prea bine. Probabil din cauza suferinței. Nu creșteam pentru că auzeam puține cuvinte de alint. Fără mamă, nu puteam să creștem”, a mai spus ea.

Curiozitatea în privința gloanțelor i-a rămas în minte unui alt martor, o femeie constructor care și-a pierdut mama în război, când ea avea 5 ani.

„Am văzut o dată pe drum niște gloanțe mici. Și fusesem uimită: Cum poți omorîcu gloanțele astea mici un om mare?”, a povestit ea.

Aceeași femeie a mai spus că, după ce a crescut la casa de copii, nu știe să ierte, să fie maleabilă sau să își aleagă cu grijă cuvintele.

Un muncitor la căile ferate a povestit cum, la vârsta de 4 ani, a învățat să numere bombele care cădeau, iar un agronom și-a amintit cum, la vârsta de 5 ani, el și alți copii erau certați de mame pentru că se jucau „de-a războiul”, „de-a rușii și nemții” în adăposturi și tranșee.

„Și în timpul războiului, și după război, ne jucam «de-a războiul». Când ne săturam de «albi și roșii», de «Ceapaev», ne jucam «de-a rușii și nemții». Luptam. Luam prizonieri. Organizam execuții. Ne puneam pe cap căști de soldați, de-ale noastre și nemțești; se găseau peste tot – în pădure, pe câmp. Nimeni nu voia să fie neamț, din cauza asta ne luam chiar la bătaie. Ne jucam în adăposturi adevărate și în tranșee. Mai întâi ne luptam cu bețe, apoi treceam la lupta corp la corp. Iar mamele ne certau… Noi ne miram, fiindcă înainte de război nu ne certaseră pentru asta…”, a povestit el.

„Am rămas în viață?! Nu pot să scap de sentimentul ăsta…”, a dezvăluit un alt martor.

Lipsa tatălui căzut pe front a fost o altă amintire care marcat copii ai vremurilor crude din război. Un electrician, născut în anul 1941, a povestit că un episod din Ziua Victoriei, când el împlinea patru ani, dar le spunea tuturor că are 5 ani, pentru că voia „să fie mare”, pentru că urma să se întoarcă tatăl lui de pe front. Însă, tatăl lui a fost declarat „dispărut fără urmă”, iar el l-a așteptat toată viața.  

„Închide ochii, băiete! Nu te uita!”, „Tanti, luaţi-mă şi pe mine în braţe!”, „Mama n-a zâmbit niciodată”, „Cine plânge e împuşcat”, „O mână de sare. Tot ce rămăsese din casa noastră” sunt doar câteva titluri ale unora dintre cele aproximativ 100 de povestiri adunate de Svetlana Aleksievici de la oameni ce au văzut în copilărie atrocități pe care unii le și descriu, rece, în paginile acestei cărți.

Cartea „Ultimii martori” a Svetlanei Aleksievici a apărut în 2016 la editura Litera, în colecția „Clasici contemporani”, după care a fost reeditată.

facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI
PREMIUM

Mai multe