Live acumTe cunosc de undeva!
Prime Time 20:00Film: Eroi de sacrificiu

Când ni se pare că ne merge rău, să ne amintim cum eram! Aviz nostalgicilor și curioșilor. Mai țineți minte obiceiurile astea?

Obiceiuri din comunism, anii 70-80. Epoca de aur. Masa cu vitrină, cățelul alb din Dacia 1310, rechizite pentru copii, vacanțe pe litoral, trucuri de frumusețe, ciucurii de la covor, Liceenii, firiștii.

Reclame în comunism

Cluj Web Story

Epoca de Aur e o fâșie de istorie care refuză să se deșire. Anii trec, stofele se schimbă, peticul nostru rămâne. Acolo-s copilăriile și visele multora dintre cititorii acestui text. Acolo-s matricolele, cozile, cotele apelor Dunării, jocul Frunza, „Sora 13”, plăcuțele cu numere pare sau impare, sloganurile penuriei („Nicio masă fără pește”), jaloanele și hopurile unei vieți mână-n-mână cu hazul de necaz. Care haz de necaz, nu-i nicio surpriză, naște tot felul de obiceiuri sau fixații... Să ne amintim, așadar, câteva din rânduielile anilor '70-'80, toate vesele și triste toate.

Firul de la ciorap și... cățelul din Dacie!

Că tot veni vorba de ițe și materiale, dacă astăzi ni se duce firul de la ciorap, luăm perechea cu pricina și o aruncăm la coș. Simplu, scurt, firesc. Acum mai bine de 30 de ani, așa ceva era de neconceput pentru majoritatea familiilor din România. Ciorapii „cu probleme” se dădeau la remaiat, atelier unde primeau o a doua sau chiar o a treia șansă la apariții publice. Remaieurul, căci așa se numea eroul șosetelor comuniste, rețesea firul buclucaș cu ajutorul unei iglițe, un fel de croșetă mai subțire. Când gaura era prea mare sau bumbacul prea uzat, remaieurul refuza „comanda”. Dar cine a apucat anii ăia ține minte foarte bine că povestea foștilor de bumbac nu se termina aici. Posesorul de ciorapi-în-retragere „se descurca” și le găsea o nouă întrebuințare. Păi, ziceți dumneavoastră, cu ce altceva să fi scufundat ouăle în vopsea ori să fi păstrat intactă peste noapte freza domnilor?

De un kitsch fantastic, alb și din cauciuc plușat, cățelul din Dacie era o jucărioară de automobil. Deținătorii Daciei 1300 îl așezau pe policioara din spatele mașinii, convinși fie că are rol antistatic, fie că „dă bine”, două chestiuni asupra cărora, între timp și din fericire, s-a convenit contrariul. Cățelul avea gâtul pe arcuri și se mișca ori de câte ori se mișca mașina, fapt ce producea „o mirare adâncă” șoferului din spate, care avea și el la fel. Tot din seria mișcătoarelor neanimate, un breloc cu scheleți împodobea oglinda retrovizoare, agitându-și comic oscioarele de plastic. Principiul era același – nu-i frumos ce e frumos, e frumos...

Înainte de tratamente complicate și Facebook, aveam apa de ploaie și masa din sufragerie

În anii '70, proiectul de stat viza repopularea Bucureștiului cu oameni veniți din toate colțurile țării. Când aceștia au luat drumul capitalei, zestre le-au fost, între altele, și leacurile și cosmeticalele băbești. Pe motiv că-ți face părul mai des și mai lucios, zvonistica vremii punea la loc de cinste... apa de ploaie. Dacă suspinai și după un pic de șaten à la Angela Similea – să păstrăm totuși referințele epocii – trebuia să „faci rost” de niște frunze de nuc. Le dădeai în fiert și-ți lăsai părul în soluția astfel obținută, masând și sperând că ți se prinde culoarea. În caz contrar, exista cooperativa Igiena, o rezolvare la îndemână și, atâta timp cât te abțineai să-ți faci permanent, fără riscuri estetice majore.

Masa din sufragerie se acoperea cu un geam, iar sub geam se așezau cele mai bune fotografii ale familiei. Desigur, cele mai bune fotografii erau întotdeauna cele clasice: mirele și mireasa într-o scenografie stil „Dumbrava minunată”, copilul de 2-3 ani nud sau seminud lângă Donald Duck, tăierea de moț, „instantaneea” cu ursul împăiat de la Borsec etc. De departe cea mai hilară era celebra butaforie din Eforie Sud, în care palmierii, pescărușii și pinguinii din carton coexistau frățește, într-o logică care nu se împrietenise neam cu geografia. Unde mai pui că prietenilor din carton li se alăturau și cei doi copii ai familiei, ambii costumați în marinar?

Ciucurii de la covor, Liceenii și firiștii

Conform unei maxime din Epoca de Aur, „perdeaua, lustra și covorul îți îmbracă toată casa”. Vara, covorul se scotea pe aleea din fața blocului, la bătător, unde se freca cu peria și se clătea cu furtunul – același furtun care potolea setea copiilor când oboseau de la atâta joacă-muncă în preajma carpetei și a băltoacelor cu clăbuci. Odată uscat și întors pe linoleumul din apartament, covorului i se pieptănau ciucurii. Pieptănatul de ciucuri (cu pieptene special, nu așa, oricum) era, firește, tot de datoria mai tinerilor casei, care comentau în barbă nenorocul de a fi coafezele a 3 fire de ață. Una peste alta, această meteahnă de gospodină optzecistă n-a avut viață prea lungă... copiii s-au mărit și au început să pieptene ciucurii cu foarfeca.

Ascuțitoare?! Un moft burghez. De cele mai multe ori, văduviți de anumite rechizite, elevii își ascuțeau creioanele la polizor, în cadrul cursului de atelier. Cursul de atelier era destinat băieților, care șlefuiau table, scule, construiau ciocane, traforau, pirogravau; în general, o serie de „tehnicități” ce aveau să-i pregătească, vezi Doamne, pentru a deveni muncitori calificați, maiștrii. Ca să fim pe deplin lămuriți, suntem în filmul „Liceenii”, secvența în care Dana îi ia apărarea lui Mihai, adresând o întrebare retorică colegilor de clasă: „Voi știți că băiatul ăsta a fost azi-noapte în atelier și a refăcut piesa pentru expoziție?”

Anii '80, perioada telefonului cu disc. Dacă formai la întâmplare un număr nealocat, iar telefonul suna în gol, aveai șanse să porți o conversație între două tonuri de apel. Ineditul era că nu știai cu cine sau în câți, dat fiind că rețeaua de voci era imensă, inter-urbană și anonimă – asta până când „firiștii” începeau să se cunoască între ei. Într-un fel sau altul, „vorbitul pe fir” reprezenta o tehnică preadolescentină de a intra într-o relație, de a lăsa telefonul să-ți decidă iubirea de-o vară ori distracția de-o zi...