Primul din breasla sa cu automobil – Liviu Rebreanu, Arghezi conducea un Ford, Topârceanu era motociclist convins! Scriitorii români şi maşinile lor

 
+4 click pentru
galerie

Le-am citit operele, i-am învăţat în şcoală, însă nu ni-i putem închipui... şoferi, de exemplu. La volanul unei maşini de lux sau pe două roţi, scriitorii români au gustat şi ei din “drogul vitezei”. Dacă Liviu Rebreanu a fost primul din breasla sa cu automobile, Arghezi se bucura să conducă un Ford

Istoria automobilelor în România a început în 1889 odată cu un Peugeot de 4 cai putere, pe care bucureștenii îl numesc "trăsura cu patru locuri”.

BARONUL BELLU, CEL CU AUTOMOBELU’

Un Peugeot de 4 cai putere, pe care bucureștenii îl numesc "trăsura cu patru locuri", pentru asemănarea lui cu familiarul mijloc de transport urban, așa cum stă notat în "Cronologia Bucureștilor".

Noutatea venea din faptul că, în partea din față lipseau animalele de tracțiune, fără zgomot, fără miros, fără tropăit. Doar un mecanism, numit motor, ce avea la bază patru cai putere (4 CP!!!). Prindea nici mai mult, nici mai puțin de 18 km/h. Fără cal, doar cu roți!!! Fără acoperiș (ăla, de-i zicem noi plafon), însă avea umbrelă. Cu un fel de portbagaj, în partea din față, reprezentat, de fapt, de o geantă. 

Cât despre ai noştri scriitori, este uşor de înţeles de ce aceştia ajung abia târziu, şi în număr de socotit pe degete, proprietari de automobile: în anii '30 din secolul trecut. 

GEORGE TOPÂRCEANU, PROPIETAR DE MOTOCICLETĂ CU ATAŞ!

Cel dintâi scriitor - proprietar de maşină la noi este Liviu Rebreanu, fapt datorat faptului că era unul dintre puţinii autori interbelici care trăia efectiv de pe urma literaturii sale. Rebreanu însă nu conducea iar spiritul său ardelenesc, pragmatic, l-a determinat să încerce folosirea automobilului său ca taxi în perioadele în care nu avea nevoie de el. Până la urmă încercarea aceasta s-a dovedit un eşec.

În cercul revistei „Viaţa Românească" de la Iaşi, George Topârceanu umbla cu o motocicletă puternică cu ataş, Zündapp, iar Demostene Botez în propriul automobil. 

ARGHEZI ŞI AL LUI FORD.

Gospodar cu aplecare spre bricolaj şi meşteşug, Arghezi a avut maşină în anii '30 şi a condus. Cobora Dealul Mărţişorului, unde îşi ridica propria casă şi gospodărie (pe un teren de lângă Mânăstirea Văcăreşti cu care îl împroprietărise Carol II) la volanul unui Ford „cu mustăţi", maşină comună micilor negustori şi proprietari, deja demodată, evocând perioada în care industriaşul american „democratizase" automobilul. Mai târziu, în anii '50, la reconcilierea dintre Arghezi şi regimul comunist, trimiţându-i-se o maşină lungă şi neagră care să-l aducă la Comitetul Central, înaltele gazde s-au scuzat că şoferul întârziase zece minute... „Ba zece ani a întârziat maşina, nu zece minute", a replicat poetul, conform E-politic.ro.

De pe la mijlocul aceloraşi ani '50, ca academician, Arghezi beneficia de o maşină de serviciu a Academiei Republicii Populare Române. A primit, însă, şi o IFA, maşinuţă cu două portiere şi trei cilindri produsă în Republica Democrată Germană, pentru fiica sa, vehicul înlocuit de aceasta, un deceniu mai târziu, când a început „deschiderea spre Occident" cu un Vauxhal adus din Marea Britanie.

Tânărul G. Călinescu a deţinut şi condus un mic Peugeot în anii '30, astfel încât episodul rutier din romanul “Cartea nunţii” decurge dintr-o experienţă nemijlocită.

În epoca interbelică, poeţii modernişti, ca şi cei suprarealişti, erau prea săraci pentru a putea cumpăra un automobil, deşi maşinile nu se mai vindeau la preţurile exorbitante de dinaintea Primului Război Mondial. Un scriitor care vorbeşte despre maşinile de atunci, dar şi despre cele din perioada interbelică, este Camil Petrescu, în romanele “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, respectiv, “Patul lui Procust”, al cărui protagonist apare la volanul unei puternice maşini americane.

Camil Petrescu nu a condus, nici nu a avut maşină, însă fiul său omonim a fost proprietarul unei reţele de taximetre de lux din Statele Unite, întreprindere rafinată care conjuga elementul rutier cu cel estetic.

În numeroasele sale romane, unele comerciale, publicate de Cezar Petrescu în epoca interbelică, apar numeroase mărci de maşini, de la luxosul Hyspano-Suiza până la popularele Forduri care se asamblau la Bucureşti într-o sucursală a marii fabrici americane condusă de fratele lui Zizi Lambrino, fosta iubire şi soţie de scurtă durată a prinţului Carol. 

La sucursala Ford din Floreasca, devenită în anii regimului comunist uzina „Automatica", se asamblau autoturisme de 6, respectiv, 8 cilindri, ultimele fiind foarte spaţioase, folosite îndeosebi ca taxiuri. Aşa-numitele Forduri de 8 au circulat până la sfârşitul anilor '70 pe şoselele din România. 

SURSE: WIKIPEDIA.ORG, HISTORIA.RO, E-POLITIC.RO

facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI
PREMIUM

Mai multe 

România la CENTENAR. 100 DE ANI de la MAREA UNIRE