Live acumNeatza cu Razvan si Dani
Prime Time 20:00iUmor (r)

Avem o stradă monument național! Strada Mântuleasa, pictată cu graffiti și neștiută de nimeni

Strada Mântuleasa din București a început ca o margine de lume, cu ciumă și oameni săraci lipiți. A continuat ca o mahala oarecare, apoi și-a câștigat reputația prin literatura lui Eliade. Ce se mai aude de ea astăzi, la final de 2019?

Case în paragină pe Strada Mântuleasa.

opisicaneagra.ro

Între Calea Moșilor și Calea Călărași, vechi artere comerciale, odihnindu-se ca o liană în jungla bucureșteană, există o stradă nu foarte intens circulată. În capătul dinspre Călărași, un ciot de parc colonizat de porumbei. Pe-aici trec matinalii posesori de câini și cam atât. În capătul dinspre Moșilor, o bisericuță și-o casă parohială. De-a lungul acestei porțiuni, case vechi, imobile părăsite, intrânduri cu destinație imprecisă, pisici maidaneze, graffiti, platani, tei, castani bătrâni. Asta-i Strada Mântuleasa. Bucureștenii o parcurg au ralenti, mai cască gura la câte-o fațadă veche cu basorelief, antebelică, sau dimpotrivă, la casa Fuchs, primul imobil modernist din România. Unii se închină la bisericuța de colo, alții intră în vreun butic non-stop ori grăbesc pasul către teatrul de pe Sfântul Ștefan, care e la o aruncătură de băț. Din 2004, străduța asta, Mântuleasa, e monument național. Dar de ce? Potriviți-vă ceasurile, ieșim la plimbare-n goana timpului.

Stanca lu' Mantu și biserica

La 1700 și ceva, mahalaua de pe lângă Calea Moșilor nu e cine știe ce, nici măcar n-are nume clar stabilit. 30 de case în toată zona, de, ca la periferia Bucureștiului, mizerie și vagabondaj. Aici locuiește boierul Manta, într-o casă mare cu două pogoane de grădină, șură, magazii și grajduri. Într-adevăr, locuința și livada jupânului sunt superbe, dar nici câinii nu-s puțini. Ca să se apere de dulăii ce-și fac veacul pe uliță, locuitorii rup câte o nuielușă din gardul casei lui Manta. Se naște expresia „a lua ca din gardul Mântulesei”, adică a lua de unde nu mai e nimic. În sfârșit, un detaliu banal, important e că la boieri se duce viață luxoasă, se dau petreceri nemaivăzute, se trăiește de parcă-n afara casei n-ar muri oamenii de ciumă și de cutremure. Una peste alta, un lucru e lesne de înțeles pentru toți ulițarii, de la cerșetor la negustor – strada e a lui Manta și a familiei lui, e zona lor, a Mântuleșilor. Și iată că s-a găsit și primul nume al străzii.

Nimeni nu-i veșnic, însă. Când jupânul Manta moare, văduva lui, Stanca Mântuleasa, o femeie care i-a cam risipit banii, se hotărăște să ridice o bisericuță în memoria răposatului. Să nu cădem în capcana gesturilor romantice, ne explică istoricii contemporani, care susțin că, la vremea respectivă, construirea unui sfânt lăcaș era ca un picior pus în ușa întredeschisă a Raiului – reușeai să ridici o biserică, Dumnezeu îți ierta păcatele. Ori Mântuleasa trăise o viață pătimașă, fusese grabnic cheltuitoare de averi...

Din păcate, Mântuleasa n-a avut parte să-și vadă visul împlinit, a murit cu doi ani înainte de ctitorirea bisericii, din cauze necunoscute. Ei, și de-aici încep speculațiile, atât cele documentate istoric, cât și cele legendare, ca după gura târgului. Gura târgului zice că Mântuleasa a murit ucisă, c-ar fi vrut unii să-i fure averea. Ale legende de-ale locului susțin c-ar fi murit răpusă de boală grea, sau chiar blestemată de invidioși. Istoricii nu se bagă, trec repede peste amănunt. În rândul lor, apar diferențe la nivelul poveștii. Sunt istorici care zic că nici Mântuleasa, nici fiica ei, Maria, nu au reușit să termine construcția, căci n-avuseseră bani îndeajuns, iar ajutorul ar fi venit de la o rudă, Mihai Manta, după care s-a ales și hramul bisericii, anume Sfinții Mihail și Gavril. Sunt și istorici care opinează că Maria ar fi fost sora jupânului decedat, deci Maria și Mântuleasa erau cumnate, iar Mihai era soțul Mariei. Oricum ar fi, cert e că pisania deasupra ușilor de la intrare lămurește scurt că biserica a rămas neclintită de aproape 300 de ani, de pe vremea domnitorului Ghica: „Această Sfântă și Dumnezeiască Biserică [...] s-a făcut în zilele lui Grigore Ghica V în luna lui septembrie 1734.”

Firește, odată cu înfăptuirea bisericii, numele uliței se schimbă. Păi, ce rost mai avea să se cheme strada Mântuleșilor, dacă Mantu murise, cu grădina lui cu tot? Oricât de frumoasă, o grădină nu se compară cu o biserică, darămite cu biserica ridicată de Mântuleasa (în epoca fanariotă mai degrabă conta omul care punea piatra de temelie decât cel care ducea „zidăria” la bun sfârșit). Prin urmare, tot ulițarii sunt cei care decid: Mântuleșilor să devină Mântuleasa și să rămână așa veci pururea.

Sigur, dac-am fi un popor oarecare, dac-am fi francezi, de pildă, pesemne că explicația pentru care Strada Mântuleasa e monument național s-ar sfârși în acest punct – e monument național pentru că biserica din zonă e monument național, veche de 286 de ani, ca să nu mai spunem că picturile din interior sunt, iconografic vorbind, extrem de rare pentru o biserică ortodoxă de prin părțile noastre. Cum noi suntem români, nu francezi, povestea continuă și după ce neamul lui Manta se stinge, adică prin 1752. Dar ca povestea să continue, e nevoie să se nască Mircea Eliade.

Mântuleasa capătă faimă internațională

Eliade se naște în 1907, stabilindu-se împreună cu familia pe Strada Melodiei. Școala la care învață între 1914 și 1917 e pe Strada Mântuleasa, la nici 2 minute de mers pe jos. Lucrul interesant e că autorul pomenește adesea, în interviuri și scrieri, despre copilăria și adolescența în mahalaua Mântuleasa, mai cu seamă de școala ca o „clădire mare, robustă, străjuită de castani, cu o curte vastă în spate, în care ne jucam în timpul recreațiilor.” Comparând descrierea sa cu descrierile care apar în documentele de secol XVIII, asemănările ne-ar putea face să credem că Eliade vorbește despre vechea grădină a lui Manta. Doar că grădina pierise cu două veacuri înainte. Ciudat, nu? La fel de interesant e că data ridicării școlii de pe Mântuleasa s-a pierdut. Singurii care au rămas până-n ziua de azi sunt castanii, puieți pe vremea lui Eliade, ba chiar înainte de vremea sa...

Din fericire, unde n-ajunge istoria, ajunge literatura. În 1963, la Madrid, Eliade publică nuvela erotică și fantastică „La țigănci”, despre care se speculează că are ca punct de plecare o anume casă din mahalaua Mântuleasa. În același an, aflat în Elveția, Eliade se apucă de scris nuvela „Pe strada Mântuleasa”, dar o abandonează pentru următorii cinci ani. O publică de-abia în 1968, la Paris. Franceză, germană, spaniolă, engleză, suedeză, coreeană – în următorii ani, nuvela se traduce în 15 limbi de circulație internațională, iar „Mântuleasa” cea mitică, cu universuri paralele și călătorii în timp, e citită de mii de oameni. În sfârșit, după sute de ani, strada cu cea mai bogată istorie din București e scoasă la rampă.

Loc cu verdeață și multă liniște

Și iară, dac-am fi francezi, de pildă, faptul că o stradă din București a făcut subiectul cărților unui român citit peste tot prin lume ne-ar fi suficient cât să declarăm strada monument național. Dar noi nu suntem francezi, suntem români, așa că povestea noastră mai continuă un pic, și nu prea vesel. În 2002, fără niciun fel de aviz de la Ministerul Culturii, școala în care a învățat Eliade, o bijuterie veche, a fost dărâmată. Nu s-a construit nimic în schimb. Locul e în paragină. În 2004, ca să nu se mai distrugă și alte imobile „din greșeală”, Mântuleasa a fost declarată monument național. Teoretic.

La fața locului, întrebați, oamenii nu țin minte de niciun Eliade de pe fosta Stradă Melodiei – „cine?” – , și nici plăcuța comemorativă nu le zice mare lucru. Oamenii își aruncă gunoaiele peste dărâmături și merg mai departe. Câteva imobile antebelice sunt semnate cu graffiti. Bălăriile cresc anapoda, printre cărămizi, castani, gunoaie și pisici maidaneze. Pe stradă e liniște și indiferență. Așa arată Mântuleasa, monument național, la final de 2019. N-a mai rămas nimic din ea, nici măcar legenda. Zicala „s-a luat ca din gardul Mântulesei” n-a fost nicicând mai adevărată.

Surse istorice: bucurestiivechisinoi.ro, evz.ro, Wikipedia, opisicaneagra.ro