"Tu ar trebui să trăieşti 420 de ani". Doamna Stela Popescu a ales doar 82. Intenși, fără compromisuri. Doar moartea a făcut-o "să calce strâmb": "Poate, copiii copiilor celor care ne văd îşi vor povesti despre noi"

"Mi-am dorit să joc o femeie care plânge, râde, o femeie plină de toată defectele şi de toate calităţile omenirii (...) Îmi plac oamenii optimişti, plini de temperament. N-aş putea interpreta femei "decolorate". Și nu s-a compromis niciodată. Singura dată când a făcut-o, a fost astăzi, 23 noiembrie 2017. Moartea a câștigat.

"Mi-am dorit să joc o femeie care plânge, râde, o femeie plină de toate defectele şi de toate calităţile omenirii (...) Îmi plac oamenii optimişti, plini de temperament. N-aş putea interpreta femei "decolorate". Și nu s-a compromis niciodată. Singura dată când a făcut-o a fost astăzi, 23 noiembrie 2017. Moartea a câștigat.

Doamna Stela Popescu a gustat viața când dulce, când amară, de la o extremă, la alta și nu i-a plăcut să se încurce cu jumătăţi de măsură. Așa cum îi stă bine unei adevărate doamne.

Aplauzele şi admiraţia publicului i-au încărcat de fiecare dată sufletul şi a oferit la schimb zâmbete largi, râsete zgomotoase, dăruindu-se cu toată fiinţa scenei. Iar oamenii nu au rămas indiferenţi nicicând.

"Într-o zi, am jucat la Spitalul 9. La sfârşit, i-am spus medicului şef că nu o să mă aibă niciodată de pacientă. Dar să vă spun ce mi s-a întâmplat o dată, când am jucat în satul Parta, de lângă Timişoara. O femeie de 60 de ani mi-a spus un adevăr extraordinar: "De unde ai atâta putere, de parcă ai fi la box? Ar trebui să trăieşti 420 de ani".

Pentru noi, satisfacţiile sunt imediate şi totale şi, dacă ai în fiecare zi o asemenea bucurie, e bine. Sunt atâtea lucruri efemere, doar câteva arte, extrem de puţine, îşi poartă paşii în nemurire... Trăim cu speranţa că poate copiii copiilor celor care ne văd astăzi îşi vor povesti despre noi.

N-am făcut profesia asta ca să-mi etalez frumuseţea sau talentul, ci pentru că îmi făcea plăcere şi-mi aduce bucurii", povestea doamna Stela Popescu, într-un interviu pentru Gong '85 - Almanahul revistei Teatrul, în urmă cu 32 de ani.

A iubit comedia, iar umorul lua, de multe ori, locul celor mai adânci tristeți, chiar împotriva voinței sale. Trebuia să-și respecte spectatorii și câștiga, la schimb, vindecare.

Un schimb care a îmbogățit o țară și a ținut vie dorința oamenilor de a reveni la teatru. Mulțumirea de la sfârșitul fiecărui spectacol era totul.

"Fiecare reprezentaţie este o bătălie câştigată. Cred în legătură vie dintre public şi actori. Actorul trebuie să aibă forţa să se dăruiască mereu (...) Am visat să fiu actriţă de comedie şi nu a fost uşor până să câştig încrederea celor din sală.

M-am străduit totdeauna să fiu un anume personaj, chiar şi în cupletele, de la revistă. Am reușit, zic eu, uneori mai bine, alteori mai puţin bine (...) Nu mai pot trăi fără bucuria de a face meseria asta...

Aş vrea să pot să fiu o a doua madame Bulandra. Mi se şi spune aşa. Comparaţia s-a născut datorită energiei mele, forţei, capacităţii mele de a aduna în jurul meu şi alţi entuziaşti. Aş vrea să joc până în ultima clipă, dar numai cu efect la public".

Și le-a avut pe amândouă. A jucat și a simțit teatru până la ultima suflare. Pe 11 noiembrie, zâmbea, pentru ultima dată, alături de partenerul ei de scenă, Alexandru Arșinel, în fața publicului. Un public care a aplaudat-o la scenă deschisă. La fel s-a întâmplat și astăzi, când și-a jucat ultimul rol, acasă...

Sursa: Gong '85. Almanahul Revistei Teatrul - "12 autoportrete în răspunsuri"

Ultimele știri