Live acumNeatza cu Razvan si Dani
Prime Time 20:00Poftiti pe la noi: Poftiti la munca (r)

„Urâți înflăcărat!” Am urât. 70 de ani de la cel mai diabolic experiment românesc.

6 decembrie 1949: Sfântul Nicolae, pentru unii. 6 decembrie 1949: prima zi de reeducare la Pitești, pentru alții. S-au scurs 70 de ani de la cel mai diabolic experiment din România. Să fim veseli, să fim triști.

Celulă din Penitenciarul Pitești, astăzi spațiu memorial.

Ziare.com

„Mă uit la toate lucrurile de două ori: o dată ca să fiu vesel și o dată ca să fiu trist.” Așa cugeta Ion Minulescu despre viața petrecută în decor românesc, despre România curat-murdară și ai ei români așijderea. Astăzi e Sfântul Nicolae, n-am avea motiv de tristețe. Dar românul s-a născut poet, deci să-i dăm crezare poetului Minulescu, să alergăm un pic înapoia timpului și să ne oprim asupra datei calendaristice de 6 decembrie 1949, când România stalinistă și-a dat măsura – nu în sovietizarea muncii, nici în „eliminarea elementelor imperialiste sau reacționare”, nici în alte exprimări de manual școlar care nu fac nimic altceva decât să alinte pervers o realitate absurdă și dureroasă. România stalinistă și-a dat măsura în ură. Vârful de lance al acestei realități se cheamă Experimentul Pitești și a început pe 6 decembrie 1949, o zi în care binele și răul n-au mai însemnat nimic, dar chiar nimic, iar utopia sinistră de a fi „reeducat” a însemnat totul. Așadar, în memoria deținuților români care se înveseleau la o bătaie cu patul puștii, fiindcă o bătaie în plus era o umilință în minus, un ritual satanic în minus, o lepădare de sine în minus, în memoria românilor care nu mai puteau deosebi adevărul de minciună, prizonierii de torționari, mâncarea de excremente, coșmarul de realitate, văzul de auz, viața de moarte, în memoria lor să ne privim astăzi neamul în ochi și să fim, vorba poetului Minulescu, veseli și triști.

Să fim triști că Fenomenul Pitești a durat 2 ani. În acte. Să fim veseli că nu știm sigur dacă a durat mai mult, pentru că majoritatea dovezilor materiale au fost distruse. Dar supraviețuitorii au mărturisit. Să fim veseli că unii s-au întors pe două picioare din penitenciarul Pitești. Să fim triști că nu mai aveau brațe. Să fim veseli că regimul a oprit experimentul. Exista riscul real ca țara să se golească de oameni în putere, și-atunci cine era să muncească, muncească, muncească întru stalinism? Să fim triști că la Pitești au murit 5000 de oameni. Tot în acte. Să fim veseli că toți au murit de afecțiuni scrise din pix, afecțiuni ușoare, „moarte bună”, cum se spune, să fim triști că între a fi lovit cu un par până ți se desprinde capul de corp (cazul lui Niță Cornel, student) și a le fi spus rudelor, ani mai târziu, că ai murit de pneumonie, e o cale atât de lungă că mii de ani i-ar trebui... lui Dumnezeu să ne ierte.

Să fim veseli că Fenomenul Pitești n-a fost trecut cu vederea de nicio instanță de judecată, de nicio comunitate internațională pentru drepturile omului, de niciun stat al lumii. Să fim veseli că nu ne-au întrecut în bestialitate nici măcar gulagurile sovietice. Să fim triști că Pitești e considerat al doilea cel mai atroce experiment de dezumanizare din istorie, după Auschwitz. Nu că s-ar putea măsura suferința. Din fericire pentru români, doar numărul victimelor se poate măsura.

Să fim triști că penitenciarul Pitești era o insulă de piatră, o boală în sine. Locul a fost ales special, se afla la o bună distanță de casele piteștenilor. Să fim triști că, în noaptea de Paște, deținuții care nu „recunoșteau” că s-au opus regimului comunist erau împărtășiți cu fecale. Să fim triști că, de Crăciun, un deținut era așezat pe tinetă pentru a simboliza nașterea lui Iisus, iar alți deținuți erau obligați să stea în genunchi și să i se închine. Lucrurile acestea se petreceau în cea mai tragică dintre camere: „Camera 4 spital”. Să fim veseli că Paștele și Crăciunul pică o singură dată pe an. Să fim triști că torționarii nu duceau lipsă de imaginație în restul zilelor.

Să fim triști că la Pitești au fost torturați intelectuali, studenți, simpatizanți ai regimurilor de dreapta, liberali, legionari, evrei, profesori, preoți, țărăniști, monarhiști, moșieri, burghezi. Să fim veseli că nume sonore de foști deținuți, precum omul politic Corneliu Coposu sau părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa n-au murit la Pitești. Pitești a fost doar începutul. Părintele Calciu a stat închis la Gherla, la Jilava, la Aiud, din nou la Jilava, din nou la Aiud. Și-ar mai fi rămas închis și umilit și pe vremea lui Ceaușescu, asta dacă nu interveneau Margaret Thatcher, Ronald Reagan și Papa Ioan Paul al II-lea. Profesorul Marcel Petrișor, coleg de celulă cu Calciu, își amintește cum acesta din urmă și-a retezat venele de la o mână pentru a-i da să bea din sângele lui unui alt coleg de carceră, anume bolnavului de TBC Constantin Oprișan, care murea de foame. Cam oamenii ăștia au fost închiși la Pitești. Să fim triști.

Să fim triști că Fenomenul Pitești își dorea să facă din victimă, călău, iar din călău, victimă pentru un alt călău. Țurcanu, șeful torționarilor, începuse ca deținut. Să fim veseli că, în anul 1954, torționarii, în frunte cu Țurcanu, sunt judecați și uciși de către un pluton de execuție. Să fim triști. Și ei erau oameni.

Să fim veseli că din Fenomenul Pitești exista, totuși, o cale de scăpare. Nu fizică, doar psihică. Să înnebunești. Să fim triști că aceasta era singura cale de scăpare. Să fim veseli că, pentru a nu mai fi torturați, unii prizonieri se torturau singuri, din automatism, ca niște nefericiți căței pavlovieni. Să fim triști că suferinzii au fost forțați să se lepede de valori, de bine, de frați, surori, părinți, prieteni, obligați să mintă, să trădeze, să scrie autobiografii false, să spună și să facă lucruri abominabile. Să fim veseli. Pentru unii, programul a funcționat: au ajuns să creadă că absolut nimic din ce li se întâmplă nu e real. Să fim triști. Ce li s-a întâmplat a fost real.

Când deținutul recalcitrant era pe punctul de a se îneca (n.r. în hârdăul cu dejecții) era scos, i se dădea un scurt răgaz să respire, apoi era scufundat din nou. Unul dintre acești „botezați” căruia i se aplicase sistematic tortura, ajunsese la un automatism care l-a ținut vreo două luni de zile: mergea în fiecare dimineața și-și băga singur capul în hârdău, spre hazul reeducatorilor. – Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești.

Să fim triști că românii au putut rânji senin la îndemnul Anei Pauker – „Urâți înflăcărat!” –, să fim triști că, până în 1964, aproximativ 500.000 de oameni au făcut detenție politică, au îndurat frig, foamete, bătăi, traume, boli fizice și psihice, depersonalizare, să fim triști că închisorile erau borcane de epurare cu etichete speciale (la Pitești se închideau mai degrabă tinerii, la Sighet elita interbelică, Gherla era pentru țărani și muncitori etc), să fim triști că vinovații sunt și cu vină, și fără vină, să fim triști că torționari precum Vișinescu au fost condamnați la 50 de ani de la înfăptuirea crimelor, că torturile de la Pitești erau organizate de Securitate, să fim veseli că un om ca Tache Rodas, fost deținut în Experimentul Pitești, și-a întâlnit în 2011 torționarul, pe Tudor Stănescu, care între timp se pocăise și devenise călugăr. Doi bătrâni. Tache l-a luat în brațe pe Tudor și l-a iertat. Să fim... Cum să mai fim?

Surse istorice: Wikipedia, experimentulpitesti.org, Historia, gândul.info, evz.ro