In timpul guvernului lui Truman, ,,Little Boy”a spulberat centrul orasului Hiroshima, pe 6 august 1945. Colonelul Paul Tibbets al Fortelor Armate ale Statelor Unite ale Americii a condus avionul din care a fost lansata sfera de foc, radiatii si aer toxic si primul care a vazut cu ochii sai iadul declansat pe teren nipon. Explozia nucleara a implinit asteptarile americanilor, urmand cu fidelitate descrierea creatorului sau, Robert Oppenheimer: ,,Daca radiatiile a 1000 de sori ar fi eliberate concomitent pe cer, ar intruchipa splendoarea celei mari [bombei atomice]”.
Atacul este cea mai buna aparare. Prima bomba atomica, nascuta din frica?
Ideea crearii unei bombe atomice si a folosirii ei s-a nascut din frica. Guvernul american stia ca o astfel de bomba putea fi creata oricand, atat timp cat materialele necesare (uraniu) erau disponibile. O astfel de tentativa din partea Germaniei era mai mult decat plauzibila, era aproape sigura.
Singurul mod de a ridica sabia lui Damocles de deasupra capetelor lor a fost sa le-o ia inainte; atacul devenea cea mai buna aparare. Testarile au inceput in laboratoarele din Los Alamos, ca parte a Proiectului Manhattan. Robert Oppenheimer, unul dintre cei mai ilustri chimisti la acea vreme, absolvent al Universitatii Harvard la 16 ani si doctor in chimie la 23 de ani, a fost desemnat director tehnic al proiectului. Sub conducerea lui, ,,Little Boy” a prins forma: un design tip glont, de numai 2 metri (de unde si numele), sub al carui invelis stateau 65 kg de uraniu. Lui i-a urmat ,,Fat Man”, a doua bomba atomica, cea care a devastat trei zile mai tarziu, Nagasaki.
,,Little Boy” era un castig sigur. Oppenheimer a mizat totul pe acest concept; bomba nu a fost testata in avans, fiind considerata simpla ca mecanism fata de cele bazate pe implozie de plutoniu. Totusi, manevrarea ei nu era atat de usoara. Odata finalizata, orice aprindere accidentala a explozivului putea duce la o reactie nucleara in lant sau cel putin, la o explozie controlata.
Nu putea avea loc nicio greseala. In niciun moment bomba nu a fost gandita doar sa ii sperie pe japonezi si sa ii oblige sa capituleze; ea trebuia sa distruga sperantele inamicului, sa il ingenuncheze. Bomba trebuia sa explodeze la 600 m altitudine, deasupra Hiroshimei, pentru a produce un efect maxim. Asa s-a si intamplat. Cu o putere echivalenta cu 16 kilotone de TNT, ea a ras centrul orasului nipon.
Un tremor si un nume fatidic, Enola Gay
Numit de Dwight Eisenhower ,,cel mai bun pilot de bombardier din Al Doilea Razboi Mondial”, colonelul Paul Tibbets a manevrat avionul purtator de moarte si distrugator de lumi, un B-29 Superfortress, ,,Enola Gay”. Un pilot experimentat in atacuri aeriene, Tibbets gandea, ca toti compatriotii sai de altfel, ca pe timp de razboi, dusmanul trebuie infrant prin orice mijloace. Ar fi fost o prostie sa nu foloseasca arma nucleara, daca o aveau la dispozitie, si daca asa puteau salva mai multe vieti decat ar fi distrus. El putea pune stop tragediei: ,,Nu e ca si cum as fi bombardat Pearl Harbor. Eu nu incepusem razboiul, dar aveam de gand sa ii pun capat”, a declarat acesta mai tarziu.
Cu 12 oameni de incredere alaturi, Paul Tibbets a desfasurat zboruri de incercare si de atac deasupra unor tinte industriale, la Nagoya si Kobe. Totul a mers struna, cu o exceptie: nesiguranta colegului sau Ferebee, cel care trebuia sa detoneze bomba. Degetele i se miscau convulsiv, de fiecare data cand apasa pe buton. Un astfel de ,,detaliu” putea compromite toata misiunea. Tibbets insa era un om incercat si a gasit repede o solutie: un suport care sa ii tina mana fixa pe detonator.
Restul e istorie. Pe 5 august, cu o zi inaintea zilei fatidice, Tibbets a denumit avionul ,,Enola Gay”, dupa numele mamei sale, inspirat din romanul ,,Greseala ei fatala”, de Mary Young Ridenbaugh. Desi colonelul nu a perceput niciodata violentul atac ca fiind o greseala din partea americanilor, repercusiunile asupra poporului japonez au fost tragice, vizibile ani mai tarziu, la copiii si supravietuitorii rapusi fara avertisment de radiatii.
Duap bombardament, ,,Enola Gay” s-a intors teafar acasa, in aplauzele militarilor, pentru a primi laurii cuveniti. Misiunea fusese un succes din punct de vedere tactic.
In spatele cortinei de cenusa, cladiri transformate in pulbere si corpuri iradiate
Tot echipajul observase cum bomba se transformase intr-un val de lumina incandescenta, apoi intr-un nor de cenusa si gaz toxic. Ce n-au remarcat insa, erau cladirile transformate in pulbere si corpurile incinerate. Explozia a trimis un val de presiune la o viteza supersonica, comparabil cu tunetul din urma fulgerului. Totul pe o raza de 3 km a fost evaporat; s-a creat pretextul perfect pentru incendii ulterioare, langa punctul zero si in zonele apropiate. ,,Practic toate fiintele, oameni si animale au fost arse de vii”, raporta un comentator de radio japonez trimis la fata locului.
Cel mai oribil cosmar al omenirii devenise realitate; fara sa faca discriminare, radiatiile nucleare au strapuns fiecare coltisor nipon, fiecare corp de copil, femeie si batran intalniti in cale. Urmele bombardamentului se pot vedea si astazi in Hiroshima: poate ca japonezii rapusi raman anonimi, dar macar unul dintre ei si-a lasat ,,semnatura” in acel loc, propria umbra, formata din spatiul ce a inconjurat corpul iradiat, ca un negativ sangeros. Ceilalti au disparut in tacere, in urma efectului radiatiilor asupra organismului.
Regrete? Uitarea e mult mai simpla
Nimic nu a mai fost la fel dupa 1945. Imparatul Japoniei a abdicat pentru a evita un nou atac nuclear, americanii si-au potolit setea de distrugere, iar indoielile au inceput sa incolteasca in inimile tuturor. Era nevoie de un asemenea genocid? Puteau americanii sa mai astepte cateva luni pana cand Japonia intelegea ca nu avea scapare? Crearea bombelor atomice doar a deschis calea catre alte atacuri violente? Cum mai mergi inainte cand stii ca esti responsabil pentru moartea a sute de mii de vieti nevinovate?
Colonelul Paul Tibbets nu a regretat niciodata implicarea sa. Pana la varsta de 92 de ani, cand a murit, a gandit ca un militar in slujba Statelor Unite. „Voiam sa fac orice pentru a ingenunchea Japonia. Voiam sa ii omor pe ticalosi. Asa se gandea pe atunci in SUA. Ar fi fost imoral sa nu folosim acea arma cat timp o aveam la dispozitie si sa lasam inca un milion de oameni sa moara”, declara colonelul in documentarul „The Men Who Brought the Dawn”.
Robert Oppenheimer, in schimb, s-a folosit de avantajele sale politice pentru a convinge puterile mondiale sa imparta controlul asupra fortei nucleare si sa impiedice manufacturarea si utilizarea altor bombe in viitorul apropiat.
Fostul presedinte american, Herbert Hoover, a fost dezgustat de intregul plan. Pretul unei asemenea victorii a fost prea mare: „Utilizarea bombei atomice, stiind ca va ucide fara discriminare femei si copii, imi provoaca repulsie”, i-a scris acesta editorului Jurnalului Armatei si Marinei.
Insusi generalul MacArthur, un membru al Armatei, a recunoscut rusinat ca si fara folosirea bombei atomice, ar fi evitat toate pierderile de vieti omenesti si ar fi impiedicat Rusia sa puna stapanire pe Manciuria.
Dar cat de tarziu au realizat toti acest lucru! Einstein, cel care il sfatuise pe Roosevelt sa incerce construirea bombei atomice, recunoaste ca „am facut o singura greseala imensa in viata mea, atunci cand am semnat acea scrisoare [sfatul sau catre Roosevelt], dar aveam o justificare – frica ca germanii ne-ar fi luat-o inainte”.
Astazi, monumentele de la Hiroshima si Nagasaki, avionul ,,Enola Gay", expus la aeroportul Washington Dulles International Airport si documentarele si filmele istorice (,,Enola Gay: The Men, The Mission, The Atomic Bomb”) amintesc de acea tragedie. Uitarea este cel mai simplu mecanism de supravietuire.
