Ger năprasnic, drumuri blocate, viscol puternic şi nămeţi! Aşa arată România de mai bine de o săptămână. Ne minunăm, ne facem cruce, ne plângem, însă iernile de altădată erau şi mai aspre. O spun autorii latini din Antichitate care au descris amplu "primejdiosul" anotimp
De departe, cele mai ample descrieri ale iernilor grele îi aparţin poetului Ovidius, exilat la începutul secolului I, la Tomis, pe ţărmul Mării Negre.
"Am călcat pe apă şi nu s-a udat piciorul!"
„Am văzut cum marea, cât este de mare, stă nemişcată din pricina îngheţului şi cum un acoperiş lunecos îi apasă apele care nu se mai pot mişca. Nu numai că am văzut, am călcat pe apă întărită şi nu s-a udat piciorul de apa mării. Pe unde merseseră corăbiile, mergi acum cu piciorul şi copita calului izbeşte undele încremenite de ger. Pe aceste noi poduri de gheaţă, pe sub care se scurge apa, boii sarmatici trag carele barbare. Corăbiile prinse de ger stau ca în marmură şi vâsla nu mai poate spinteca apele încremenite. Am văzut peşti stând prinşi în gheaţă. Unii din ei mai erau încă în viaţă”, relata poetul.
OVIDIUS, ULUIT DE GERUL DIN ŢINUTURILE "BARBARILOR".
„De când mă aflu în Pont, de trei ori îngheţul a ţintuit pe loc Istrul, de trei ori valurile Mării Euxine au încremenit”, mărturisea poetul latin.
CRIVĂŢUL, MAI RĂU DECÂT ORICE!
Vânturile iernii suflau cu o putere distrugătoare, scria poetul exilat la Tomis. „Şi puterea crivăţului, când e dezlănţuit, este atât de mare, încât face una cu pământul turnurile şi duce departe acoperişurile pe care le smulge. Mă înconjoară sarmaţii, neam de oameni sălbatici, beşii şi geţii, nume atât de nedemne de a fi pomenite de talentul meu", mai scria Ovidius.
E VEŞNIC IARNĂ...
Şi poetul latin Vergilius a descris iernile cumplite din teritoriile de la gurile Dunării, stăpânite de geţi. „Cât vezi cu ochii se întinde pământul, care este de nerecunoscut din cauza nămeţilor de zăpadă şi a gheţii groase care se înalţă de şapte coţi. Acolo veşnic e iarnă. Veşnic suflă Caurii aducători de frig. Soarele niciodată nu-i în stare să împrăştie umbrele palide, nici când, dus de cai, se înalţă pe cer, nici când îşi scaldă în apa înroşită a oceanului carul lui grăbit să alunece în jos. Acolo, oriunde obiectele de aramă crapă de ger şi hainele îngheaţă pe trup”, scria Vergilius, în secolul I î. Hr., conform Adevărul.ro.
ANIMALELE PIER DE FRIG, IAR OAMENII FAC FAŢĂ CU GREU.
„Vitele pier. Boii, cu trupurile lor mari, încremenesc, acoperiţi de zăpadă, iar cerbii, strânşi grămadă, sunt ţintuiţi pe loc sub povara de nea proaspăt căzută”, scria Vergiliu.
Localnicii duceau o viaţă viaţa liniştită şi sigură în bordeie săpate adânc în pământ, informa poetul latin. „Adună trunchiuri de stejar şi ulmi întregi pe care îi rostogolesc pe vatră şi-i pun pe foc. Locuitorii petrec la joc lunga noapte de iarnă şi le face plăcere să prepare, din orz fermentat şi din fructe acre de sorb, o băutură ce seamănă cu vinul. Un asemenea neam de oameni neînfrânaţi sălăşluiesc sub cele şapte stele; sunt bătuţi de vântul de răsărit din munţii Râpei şi îşi acoperă trupurile cu blănuri galbene de animale”, scria poetul roman.
