Urmărește A1 pe Discover„Hai copii la săniuş, să ne dăm pe derdeluşul din Berceni!” Deși pare greu de crezut și de închipuit, chiar acesta era îndemnul la joacă a puilor de bucureșteni care au trăit în „iernile de altădată” (”Où sont les neiges d'antan?”), vorba bătrânului Villon.
Se întâmpla în 1933, tocmai în partea de sud a Parcul Tineretului, astăzi locul de recreație cu cea mai mare întindere din Capitală, atunci - un maidan uitat de lume și de civilizație. În acest loc, autoritățile au decis să transforme o groapă de gunoi, Valea Plângerii, într-o stațiune de schi.
Valea a Plângerii, loc al sărăciei fără capăt
Cu un nume parcă blestemat, împrumutat de Petre Ispirescu în basmele sale, Valea Plângerii era o adevărată mahala în care își duceau traiul amărâții care scormoneau cât e ziua de lungă în groapa de gunoi. Aveau cocioabe improvizate, încropite alandala, în jurul cărora era un miros pestilențial de la câini morți și alte animale în stare de putrefacție, resturi menajere și fiare vechi. Un adevărat cimitir al umanității, situat, deloc întâmplător, în apropierea Cimitirului Bellu.
Autoritățile au decis, în 1933, să facă ceva nemaiîntâlnit în capitala țării, așa că au nivelat mormanele de gunoaie din Valea Plângerii și au amenajat trei pârtii, două de schi și una pentru săniuță. În scurt timp, iluminatul nocturn a transformat Valea Plângerii într-o adevărată „vale a luminii”, în care se îngrămădeau tot mai mulți bucureșteni.
Pârtia pentru săniuță: preferată de bucureșteni
Bușteniul, Predealul și Brașovul deveniseră, dintr-odată, mai puțin atrăgătoare. Și de ce te-ai fi dus până acolo, când puteai să îți iei schiurile în spate și sania de sfoară și să poposești pe pârtia deschisă chiar în oraș? Prețul de acces era unul modic: cât un bilet de tramvai! Locuitorii mahalalei învecinate, din Șerban Vodă, nu puteau decât să privească făcându-și cruce cum cei de dincolo au făcut „din gunoi”, bici.
La tarabe, se vindea țuică fiartă cu piper, iar mulți țigani de atunci au fost nevoiți să-și lase „avuția” și să se mute prin alte locuri.
Durerile și bucuriile Bucureștilor, adunate în Valea Plângerii
Cu doi ani înainte de 1940, într-un fragment mai puțin cunoscut de gazetă este descrisă Valea Plângerii, aflată lângă Balta Cociocului, și „transformată” peste anotimpuri în stațiune.
În 1974, locul devine ceea ce astăzi numim Parcul Tineretului, iar aleile, copacii plantați, spațiile de joacă și băncile distrug orice „urmă” care ar putea aminti de o stațiune montană în timpul iernii.
„Aici se află, strânse laolaltă de mâna năstrușnică a destinului, cimitire, sanatorii, cârciumi vestite, saloane de dans, gropi de gunoi, terenuri elegante pentru sport și clădiri moderne. E aproape chintesența unui oraș, cu toate durerile și bucuriile sale!
Aici vin, în fiecare după amiază, pasionații sportului de iarnă, care nu se pot deplasa la munte.
Ce importanță are că, dincolo de imensa vale cu gunoaie și stuf, peste care zăpada a pus un strat purificator de alb imaculat, se văd acoperișurile caselor, turlele bisericilor, acea aglomerație de clădiri care formează orașul!
Pista e bine bătătorită, schiurile alunecă vertiginos la vale și pentru clipa aceea de viteză, dispare și valea tristă și casele depărtate”, este relatarea de la fața locului a unui reporter al „Ilustrațiunii române”, în 1938.
Cum era centrul Bucureștiului pe atunci?
Pagini mai puțini cunoscute despre iernile de altădată îi aparțin scriitorului și gazetarului interbelic Mircea Damian. Un București copleșitor de frumos, sub troiene, este descris într-un fragment de gazetă, în anul 1935.
”Este tulburător de frumos Bucureștiul aflat sub zăpadă. Pe alocuri se văd tramvaiele alunecând ca niște jucării. Nu le auzi, și-ți par par cu atât mai curioase jucăriile astea, singurele care se mișcă în orașul ăsta mare, cu zăpadă, cu etaje și cu coșuri.
Viscolul îngrămădește nămeții în uși, răsucește în plină stradă automobilele, îngheață motoarele, și vuiește ca un nebun scăpat din cămașa de forță în orașul aproape pustiu. În Cișmigiu lacul este ca o oglindă și totul alb. În plin viscol, pe câte-o bancă, iarna se petrec și sinucideri: din dragoste, din mizerie, sau din chef. Omul se așază într-un colț să nu-l vadă cineva. Tulburător oraș!”, este descrierea lui Damian.
Surse: bercenidepoveste.ro, "Dicţionarul general al Literaturii Române",
