Live acumAcces Direct
Prime Time 20:00Observator Sport

Un coșmar pe viu. 4 martie '77

Se împlinesc 43 de ani de-atunci. 4 martie '77. Marele cutremur. Calamitățile nu-și anunță vizita. 4 martie '77, o spaimă care încă ne bântuie. Și pentru care nu suntem cu nimic mai pregătiți acum decât atunci.

Blocul Dunărea, Universitate. 5 martie 1977.

www.muzeuldefotografie.ro

4 martie 1977. O seară de vineri. Banală. Cei mai mulți bucureșteni sunt acasă, la televizor. Rulează un serial bulgăresc: „Dulce și amar”.

Câțiva își plimbă câinii. Unii-s la restaurant, mulți încă la serviciu, schimbul doi și trei. Alții în sală la Bulandra. Se joacă „Interviu” de Ecaterina Oproiu. Cu casa închisă. La Național e „Comedie de modă veche”, cu Carmen Stănescu și Mihai Fotino.

Termometrele indică vreo 13 grade Celsius. E călduț pentru perioadă.

Regizorul Alexandru Bocăneț e acasă la Toma Caragiu. „Hai noroc, Tomiță!” Cei doi prieteni sărbătoresc, la un pahar. Au gătat filmul „Gloria nu cântă”. Film regizat de Bocăneț și cu Toma în rol principal. Ba mai au și-un alt scenariu în minte. Se bucură. Să-i lăsăm.

În spatele Casei Șuțu, barul Continental. Aproape gol. Doar un picolo și un mușteriu. Florin și Sorin, prieteni. N-au mai mult de 18 ani. Povestesc, râd. Ca tinerii.

O scară mai sus de Tomiță. Pe strada Colonadelor, blocul Continental. Hărmălaie veselă în apartamentul oamenilor de litere Veronica Porumbacu și Mihail Petroveanu. „Lasă, dragă, oamenii să sărbătorească!”, își astâmpără o vecină de palier soțul care vrea să le bată-n țeavă.

Petroveanu și nevastă-sa sunt evrei, cinstesc ultima zi a săptămânii Paștelui evreiesc. Cu ei la masă stau literații Baconski, Mihai Gafița și soțiile lor. Pe masă au pâine fără drojdie și carne de miel. Acum mănâncă.

Strada Brezoianu nr.7. Studio mic și cochet de femeie singură. Eliza Petrăchescu, actrița, se privește-n oglinda de lângă fotografia cu Rebengiuc, cu care a jucat în „Tănase Scatiu”. O are pe policioară.

Așa face mereu după ce i se ia interviu, se uită-n oglindă. Se simte urâtă, deși e magnetică. „Aștept să mă împac cu ideea că nu sunt nemuritoare”, îi spune ea criticei de film Eva Sîrbu, care tocmai ce închide reportofonul.

Același bloc Continental. Apartamentul cântăreței Doina Badea. Pe covor, copiii ei, Bogdănel și Andrei. Se joacă. Soțul Doinei, Traian, cu ochii pe cei mici. Deschide și el televizorul, dar n-are intenția să privească.

Între filmul bulgăresc și Maria Callas la Scala din Milano, Traian Zmeu alege soprana. Așa, cât să fie un zgomot de fond. Doina se repede până jos. Are de dus gunoiul.

Pe seară, Eva Sîrbu pleacă spre Buftea. O sunase Alexandru Bocăneț. „Eva, dă o fugă până la Buftea să vezi «Gloria nu cântă», c-acum l-am isprăvit... Să-mi spui cum ți se pare! Eu am de mers la Tomiță, bem un pahar.”

E o seară de vineri. Și e călduț. Și e liniște. Încă puțin.

Însă Dumnezeu se răzgândește. Bubuie frigul. Cine știe de ce. 21:22. Se aude un camion trecând. Parcă e camion. „Unu' c-un tir!”, murmură, ca pentru sine și ca pentru nimeni, ultimul chefliu de pe Brezoianu.

Și-apoi crapă pământul și bubuie cerul. Un vifor de moarte străbate Bucureștiul.

Cutremur!

Joacă mobila, plesnesc geamurile, se blochează ușile, căci blocurile tremură, țâșnesc fântânile, gem câinii, zboară cârduri de păsări. Sute de clădiri se rup de la sol. Mii de locuințe se clatină. Lifturi cad în gol, oameni în plin, cu capul sfărâmat în betoane.

Cutremur!

Pică arbori, deraiază mașini, femei nasc spontan, se prăvălesc case, statui și turle, solul se desface-n două și-n trei. Din drept și liniștit, orașul se încrețește și țipă.

Bucureștenii ies din băi, din foaiere, din bucătării, din bistrouri, din săli, de la film, din mașini, din așternuturi. Din minți. Se îngrămădesc, urlă. Împietresc, se calcă, fac infarct, se prăbușesc. Busculadă. Unii se aruncă de la fereastră, dar cei mai mulți ies pe scări. Mare greșeală.

Cutremur!

Privitori încremeniți și un spectacol sinistru. Din clădiri ca niște munți răscoliți ies zgomotele aproape-morților. Se plânge, se aleargă a disperare. Incendii. Duhnește a carne arsă și pucioasă. Bucureșteni goi pe Calea Victoriei, Bălcescu și Magheru.

Cutremur!

În 56 de secunde, orașul e praf și pulbere. Dintr-un sfert de imobil rămas în picioare se aude o muzică. Ne bocește Callas. Un uriaș arc de foc deasupra capitalei. Pană de curent. Fum. Și bocetele bucureștenilor. Și primele silabe de neauzit din guri zdrelite de pietre.

Comitetul Central vuiește. Ceaușeștii nu sunt în țară. Sunt în Africa, la un dineu dat de președintele Nigeriei. Mijloacele de comunicare nu funcționează. Trec zeci de minute.

Reușește CC-ul să ia legătura cu Africa, prin multe căi ocolite. Un ins se apleacă către urechea lui Ceaușescu.

Acasă, tramvaiele, radiourile și mașinile s-au oprit. Acasă e liniște.

Înapoi în Nigeria, Ceaușescu sare-n picioare. Explică răspicat, interpretul traduce în engleză. Pentru delegația română, banchetul sfârșește în 30 de secunde.

Cuplul prezidențial suie în elicopter. Elena plânge, Nicolae e agitat. Președintele transmite, prin telex, instaurarea stării de necesitate. Mesajul va apărea a doua zi.

Se iau primele măsuri. Nu de CC-ul paralizat, ci de bucureșteni. Se caută supraviețuitorii. Rude și prieteni. „Aici v-ați uitat?”, răcnesc cetățenii. Sunt speriați, se caută unii pe alții. Se scot primele victime. Mulți copii desfigurați.

Capitala își petrece noaptea în stradă. Se deplâng case și vieți pierdute. În țară, mașini ticsite gonesc pe drumurile țării spre niște spitale la fel. 11.300 de răniți, se va afla mai târziu. Și nimeni n-are puterea să doarmă.

Cum se ivesc zorii zilei, încep și primele mărturii ale noului chip. Chipul orașului. Paturile atârnă între etaje. Din ruine ies cabluri, mâini, capete și fiare. Obiectele destinelor a mii de nenorocoși devin exponatele unei tragedii de proporții colosale. Unii, mai „câiniți”, le fură.

Ceilalți mustesc în neputință. „Asta nu e a lui...?”, și-apoi rudele și prietenii bufnesc în plâns și li se taie picioarele. Medicii lui martie 1977 sunt insomniaci.

Cineva găsește, poate, o fotografie cu Rebengiuc.

30.000 de pompieri se muncesc cu imense felii de zid, cot la cot cu întreg orașul. La fiecare 5 minute, o persoană e scoasă de sub dărămături.

Bucureștenii se tem, le e frică s-adoarmă. Își iau hainele și tigăile după ei, la serviciu. „Dacă vine Apocalipsa?”, ripostează ei neîntrebați, cu mintea vraiște. Nopțile 4-11 martie sunt nopțile nevrozelor.

Seism de 56 de secunde cu magnitudinea 7,4 pe scara Richter și epicentrul în Vrancea, la 100 de km adâncime. 33 de clădiri scoase de pe harta târgului lui Bucur, peste 35.000 de imobile afectate la nivel național.

Unda de șoc s-a simțit în toți Balcanii. Orașul Zimnicea s-a stins. Brașov, Vrâncioaia, Craiova, Galați, Alexandria, Buzău, Focșani, Ploiești și împrejurimile lor – serios devastate.

Astea le știm noi, astăzi, la 43 de ani de la dezastru. Căci presa vremii e mică și confuză fără un Partid care numai de aprobarea informațiilor n-are timp.

Dar Scânteia de a doua zi titrează, totuși, starea de fapt. În linii mari. Pe prima pagină, un decret prezidențial în 11 puncte: Republica Socialistă România trebuie să se mobilizeze impecabil. Ca niciodată.

Și se întâmplă.

Încă de a doua zi, Ceaușeștii încep vizitele oficiale prin urbe. „Stați calmi!” e apelul-refren către populație. Crucea Roșie ajută cu voluntari. Cascadorii cuceresc orașul-epavă. Pe Kogălniceanu, Brezoianu și Bălcescu se dau cele mai tragice matinee din România.

Leșuri și convalescenți atârnă de cingătorile vitejilor de la Buftea. Li se adaugă câinii dresați, miliția și civilii.

Se mărește producția de alimente de bază. Într-o lecție sinceră de solidaritate, oameni din toată țara „debarcă” în zonele afectate. Lucrul peste program ajunge prioritate națională.

Până să curețe cu buldozerul, Ceaușescu dă ordin de prelungire a căutărilor. Cu mult peste cele 3-4-5 zile care se obișnuiesc în atare situații. Excepție pentru care mulți români îi vor fi recunoscători.

Pe 8 martie, în a patra zi de la cutremur, strivit sub o grindă, un bărbat cu părul încărunțit. Fără suflu. Îl recunoaște lumea după ochelari. E Toma Caragiu.

La un metru mai încolo, Bocăneț, regizorul. Aproape de ei, literații care-și cinaseră ultimul Paște. Copiii Doinei Badea. Și soțul ei. Doina nicăieri. Doar o mână dezlipită de-un trup niciodată găsit. A recunoscut-o o prietenă după verighetă. Câți n-au fost așa.

Se numără, se numără din nou. Se împlinește o săptămână de la cutremur. Refăcute sunt apa, curentul, gazele și telefoanele. Panica nu s-a risipit. Românii sunt obosiți. Bucureștenii în doliu.

De mai bine de o săptămână, o mamă bolândă își caută băiatul. Un băiat brunet de vreo 18 ani. Cineva de la morgă îi spune că i l-a văzut pe fiu-său în barul de la Continental. Era cu un prieten, un barman, ceva. Atât îi trebuie femeii.

Dar autoritățile vor să curețe zona. Cu buldozerul. Prea mult a trecut de la cutremur. Plus, e absurd. Nimeni nu rezistă atât sub o „prelată” de ziduri, fără apă și alimente. „Băiatul dumneavoastră nu mai e, tovarășă, încercați să înțelegeți!”, o gonește un macaragiu.

„Nu e zvon. Țin minte bine. Până pe 15 martie, zi-noapte a stat la Continental o femeie din Drumul Taberei”, confirma acum câțiva ani regretatul general Eugen Epure.

„I s-a aruncat lui Ceaușescu la picioare, iar Ceaușescu i-a ordonat lui Coman, Ministrul Forțelor Armate, să reia căutările în perimetru.”

Și l-au găsit pe Sorin. Slab și confuz, într-o stare vegetativă frizând moartea. Dar viu. După 11 zile. Florin, prietenul lui, murise pe 4, strivit de plafon.

Desigur, în bunul obicei al regimului, povestea lui s-a speculat în fel și chip în toată presa, mult după momentul '77. E deja legendă urbană și, ca orice legendă, suferă de romanțări.

Un lux pe care cei peste 1570 de morți nu și l-au permis. Pentru ei, în seara aceea, mai tare decât supraviețuirea de legendă a vorbit glasul actriței Eliza Petrăchescu: „Aștept să mă împac cu ideea că nu sunt nemuritoare.”

Și reportofonul s-a închis.

Referințe: jurnalul.a3.ro, Wikipedia, TVR.ro, click.ro, adevarul.ro

Cele mai noi stiri
Lajumate.ro