„Broasco! Ai picioarele râioase! Marș!”. Avea doar 13 ani și își dorea teribil să trăiască, dar Îngerul Morții a împins-o spre sfârșit. Povestea cumplită a unei fetițe din România

 
+8 click pentru
galerie

România a avut o Anne Frank. O chema Eva și avea 13 ani atunci când își găsea refugiul într-un jurnal ce a fost publicat de mama ei, care s-a sinucis ulterior, neputându-se împăca cu soarta pe care a avut-o copila ei. Fetița scria că își dorește să trăiască fie că ar trebui să „se ascundă într-o gaură” până la sfârșitul războiului, dar avea să sfârșească la Auschwitz, după ce Îngerul Morții însuși, Josef Mengele, a trimis-o la gazare.

Eva Heyman s-a născut într-o familie de evrei, pe 13 februarie 1931, în Oradea – teritoriu ce aparținea României din anul 1919, după semnarea Tratatului de la Trianon. Copila avea să trăiască puțin și să cunoască prea puține bucurii, părinții ei divorțând după doar doi ani de la nașterea ei.

Mama ei, Ágnes (Agi) Rácz, s-a recăsătorit cu scriitorul Béla Zsolt și s-a mutat la Budapesta, iar Eva a rămas la bunicii materni din Oradea, care dețineau o farmacie. Tatăl ei, arhitectul Bela Heyman, locuia în cealaltă parte a orașului și o vedea când și când.

Juszti, guvernanta austriacă și creștină care a îngrijit-o pe mama sa, Agi, a devenit guvernanta Évei. În casa bunicilor locuia și Mariska Szabo, o bucătăreasă creștină care a salvat și păstrat jurnalul Évei după deportarea ei din ghetou. 

Deși era copilă, Eva avea sentimentul că ar putea muri. Povestea Martei, prietena ei cea mai bună, a urmărit-o mereu

Oașul natal al Evei, Oradea făcea parte din teritoriul Transilvaniei de Nord ce a trecut în administrația Ungariei, în 1940, sub numele maghiar de Nagyvárad, în urma Dictatului de la Viena. În vara anului 1941, a avut loc deportarea din Nagyvárad a evreilor care înainte de 1919 nu au avut pașaport maghiar sau care erau apatrizi.

Aceștia au fost deportați în Ucraina și uciși în Masacrul de la Kameneț-Podolski, primul masacru de peste 10.000 de evrei din timpul războiului. Au fost uciși în numai trei zile peste 23.000 de evrei. Între aceștia s-a numărat și Marta Munzer, prietena Evei, care la acea vreme avea doar 10 ani.

La vârsta de 13 ani, Eva a început să scrie în jurnal. „Am împlinit 13 ani, m-am născut în treisprezece, într-o zi de vineri…”, a scris ea, pe 13 februarie 194, pentru ca a doua zi să adauge: „Ador să merg cu bicileta, iar bicicleta mea este una adevărată, nu este pentru copii, ci pentru oameni mari. Numai de nu mi-aș reaminti și acum de Marta când privesc spre bicicletă”.

„Micul meu Jurnal, ți-am promis că voi consemna în filele tale povestea Martei. În acea după-masă – se vor împlini aproape trei ani la vară – Marta a fostaici la noi. Întâi am mers cu bicicletele… A fost primul mei tur cu această bicicletă roșie. A Martei era exact ca a mea, doar de un roșu mai deschis. Apoi ne-am întos împreună. Mama ne-a ser vit cu ciocolată și căpșuni cu frișcă… Deodată, la poartă, cineva a sunat de cinci ori. Era fosta dădacă  Martei. « Marticica, hai repede acasă. Au venit de la poliție, Trebuie să pleci și tu cu mămica și cu tăticu», a spus ea. Bicicleta Martei a rămas multă vreme acolo, în poartă, lângă a mea”, a povestit Eva în jurnalul ei.

Întrucât tată Martei era evreu și nu avea cetățenie maghiară, el a fost predat naziștilor nemți, împreună cu familia sa. Marta și părinții ei au fost duși la Kamianetz-Podilskyi în Ucraina de astăzi și împușcați alături de alte mii de evrei fără cetățenie.

Apoi, Eva avea să își invidieze jurnalul, deoarece acesta „nu putea simți” și „nu putea ști” ce nenorocire s-a abătut „asupra noastră”.

„Au intrat nemții! Veneam de la școală când soldații nemți au intrat în oraș cu tunuri și tancuri. Așa ceva mai văzusem doar la actualitatea cinematografică. La radio încep să reproducă tot felul de legi antievreiești, înșirând sumedenia de lucruri pe care un evreu n-are dreptul să le facă (…) Nemții asasinează pe toată lumea, și pe copii”, scria Eva în jurnalul ei, în martie 1944.

I-au luat bicicleta, bucuria ei. La 13 ani, Eva a ripostat în fața naziștilor, dar și-a dat seama de pericol

Înainte de a pleca spre Auschwitz, Eva mai avea să trăiască o dramă – nemții i-au confiscat bicicleta pe care o îndrăgea nespus. Copila a ripostat în fața naziștilor și i-a numit „hoți”, după care și-a dat seama că „era să facă o mare dandana”.

„Nemții pretind zilnic ceva de la evrei. Într-o zi - mașini de scris, în alta – covoare, astăzi – lenjerie de pat. (…) Azi au venit să-mi ia bicicleta. Era gata să fac o mare dandana. M-am trântit la pământ și, întinsă pe spate, am cuprins cu brațele roata din spate a bicicletei și am strigat la polițiști tot ce mi-a ieșit pe gură. «Să vă fie rușine! Luați bicicleta unui copil! Ăsta-i furt curat! ». Unul dintre polițiști a fost foarte furios. A spus că numai asta le mai lipsește, ca un copil de evreu nenorocit să le facă o asemenea comedie, pentru că i se ia bicicleta”, a mai scris Eva în jurnalul ei.

După ce i-a fost confiscată bicicleta, Eva avea să își dea seama că urmează ceva și mai rău.

„Ne duc în ghetou. Mariska a citit pancartele și acolo scria că putem duce numai un schimb de lenjerie și hainele și încălțămintea de pe noi. Niciodată nu mi-a fost așa de frică! (...)Știu că în șapte camera locuim 84, dar holul și coridorul sunt, de asemenea, pardosite cu salte le. Acum în case, toți tremură așteptându-și rândul să fie schingiuiți la Dreher (fabrica de bere la care s-au ținut interogatorii, n.r.)”, a mai notat Eva.

În Oradea, aproximativ 30.000 de evrei au fost închiși în ghetou, în condiții cumplite. Intrările erau blocate cu garduri și păzite de gardieni și existau reguli stricte.

„Micul meu Jurnal, acum într-adevăr totul se sfârșește. Au împărțit ghetoul pe sectoare și ne duc pe toți. În fața casei noastre patrulează un jandarm. Ieri a fost în grădina Rhedey, căci de-acolo pornbesc trenurile cu evrei. Nu din gară, ca să nu vadă cei din oraș - zice bunicul. Jandarmul ăsta din fața casei ne-a spus că iese din jandarmerie, pentru că ceea ce a văzut în grădina Rhedey este de nesuportat. Au înghesuit câte 80 de oameni într-un vagon și la atâția oameni le-au dat o singură găpleată cu apă. Și mai groaznic este că au lăcătuit vagoanele. Pe canicula asta oamenii se vor sufoca!”, mai scria Eva în jurnalul ei. 

Ceea ce poate nu aflase Eva la acea vreme era cum arătau, de fapt, scenele „de nesuportat” la care se referea jandarmul „prietenos”. Locotenent-Colonelul Jandarmeriei Jenő Peterffy și trupa lui de la poliție și jandarmerie au torturat evreii. Aceștia erau dezbrăcați și bătuți cu furtunuri, iar femeilor le erau introduse cabluri în uter, de multe ori în fața membrilor familiei.

„Micul meu Jurnal, nu vreau să mor. Eu vreau să trăiesc. chiar dacă din întreb sectorul numai eu aș putea rămâne aici. Aș aștepta sfârșitul războiului într-o pivniță sau în pod sau în orice gaură. Eu, Micul meu Jurnal, m-aș lăsa sărutată și de jandarmul acela care se uită cruciș și care ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă, numai să mă lase să trăiesc", mai scria cu disperare Eva.

Ultimele cuvinte scrise de Eva în jurnalul ei au fost: „Văd pe fereastră că jandarmul prietenos i-a dat voie lui Mariska să intre în casă. Nu mai pot scrie, Micul meu Jurnal, îmi curg lacrimile, fug la Mariska…”.

O femeie medic a încercat să-i fie înger păzitor Evei, dar Îngerul Morții a fost mai puternic și de neînduplecat

Eva i-a lăsat jurnalul Mariskăi, iar câteva zile mai târziu, pe 3 iunie 1944, a fost forțată să urce într-un vagon de vite, alături de bunicii ei, cu destinația Auschwitz. Bunicii ei aveau să fie trimiși direct la camera de gazare, iar copila avea să moară, pe 17 octombrie 1944, devenind una dintre cele 1,1 milioane de victime care au pierit în lagărul nazist.

După război, mama Evei, Agnes Zsolt, a fost salvată din lagărul Bergen-Belsen de trupele Aliaților, în 1945. Ea s-a întors în Oradea ca să își caute fiica, dar a înțeles apoi că Eva a fost ucisă.

Agnes Zsolt a găsit jurnalul Evei și a aflat cum fiica ei a fost trimisă la gazare de către însuși Îngerul Morții, Josef Mengele, la Auschwitz.

„O femeie medic cu suflet bun a încercat să îmi ascundă copilul, dar Mengele a găsit-o fără efort. Picioarele Evei erau pline de răni. « Ia uită-te la tine! Broască ce ești, ai picioarele râioase, pline de puroi! Marș în dubă». El își transporta materialul uman către moarte în dube galbene. Martori ocular mi-au spus că Mengele a împins-o în dubă”, a povestit mama Evei. Copila ar fi avut picioarele umflate din cauza contractării tifosului. 

După ce a publicat jurnalul fiicei ei, în 1948, la Budapesta - în română, intitulat „Am trăit atât de puțin” - mama Evei s-a sinucis într-un sanatoriu, cu siguranță fără să se poată împăca cu ceea ce i s-a întâmplat fiicei ei.  

În prezent, în Parcul Bălcescu din Oradea, fostul Parc Rhedey, unde cândva erau forțați copii să urge în vagoanele morții, a fost amplasată o statuie a Evei Heyman.

Recent, numelei Evei Heyman a intrat în lumina reflectoarelor la nivel internațional, după ce un proiect dedicat ei a fost lansat pe Instagram.

Proiectul „Eva Stories", ce ecranizează extrase din jurnalul copilei, a fost lansat în mai 2019 pe Instagram. Proiectul, un film de 50 de minute, a devenit viral la puțin timp de la debut, dar a generat și controverse. Deși unele voci spun că proiectul „aduce la viață Holocaustul prin ochii unei copile”, altele susțin că acesta bagatelizează Holocaustul. 



facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI