De ce îmi iubesc mama

De ce îmi iubesc mama? Păi, pentru că e perfectă. Este definiția din dicționar a acestui cuvânt. La fel ca ea e bunica, mama ei - o ființă magică. Ani la rând, am sperat că mesajul meu va apărea în emisiunea care ne e dragă tuturor. Mi-am dorit enorm, să le spun cât de mult înseamnă pentru mine și să vadă toată lumea cum arată o Mamă ideală și o Bunică la fel. De fiecare dată, am fost dezamăgită că nu am fost selectate. M-am tot gândit de ce?! Poate, pentru că locuiam nu doar în același oraș, ci în aceeași casă, de când m-am născut și nu era nimic wow în asta. Un copil, care îi spune mamei că o iubește, dar se văd mereu, na ... e frumos, dar nimic interesant, nu? Ei bine, acest lucru s-a schimbat. De aproape 3 ani, locuim în orașe diferite. Așa a fost să fie. Mama în Oradea, eu în București. Veți spune: așa, și? Alții stau pe continente diferite... Adevărat, dar numai cine are o legătură atât de profundă cum avem noi, ar putea înțelege de ce e atât de greu. Nici când am dat la facultate nu am am luat în calul ideea altei localități, pentru că mie mi-a plăcut acasă, cu ai mei, iar cine vrea să învețe, învață oriunde. Pentru mine, să trăiesc departe de mama și bunica este crunt, la fel și invers. 35 de ani am stat împreună și dintr-o dată, acest lucru s-a schimbat. Avem o conexiune fantastică, una care nu poate fi descrisă în cuvinte și transcede bariere de orice fel. Nu știu câți copii pe lumea asta, au așa ceva. Este magic și indestructibil. Mama e modelul meu. Nu am admirat pe nimeni niciodată, așa cum o admir pe ea. Este confidenta mea, prietena cea mai bună, stâlpul meu, motorul meu, persoana care mă motivează mereu, care mă scoate din orice stare proastă și care mi-e alături oricând, la orice oră. Este puternică, nu există să nu poată ceva. Este deșteaptă, descurcăreață, într-un cuvânt: minunată. M-am întrebat mereu și chiar am întrebat-o: oare eu, la rându-mi, o să fiu în stare să am o asemenea legătură, cu al meu copil? Încă nu sunt mamă, dar știu sigur că mi-aș dori să fiu exact ca ea. Nu ne alegem părinții, dar Doamne cât de norocoasă sunt!!! Am primit tot ce e mai bun. Nu aș fi avut cum să cer ceva mai bun. Bunica, mama mamei este o comoară. O iubesc enorm și încerc să îi spun mereu, ca să știe. Nu că nu ar ști, dar să fiu eu sigură. M-a crescut, împreună cu ai mei. E ca o a doua mamă. Este de pus la rană, e bunătatea întruchipată, are o candoare aparte, e împăciuitoare, iscusită, îndemânatică, o desăvârșită povestitoare - nemaipomenită, divină. M-a învățat multe: cum să mă comport, cum să fiu o femeie așa cum trebuie, cum să nu rup o floare, pentru că o doare. De la știu să gătesc, să cos, să calc, să fiu ordonată, respectuoasă, onestă, cuminte, la locul meu și câte și mai câte. Acum, când o aud că-mi spune: ”mi-e tare dor de tine,” îmi simt sufletul sfâșiat. Poate că nu ne spunem mereu cuvinte de dragoste, dar ne exprimăm sentimentele prin fapte, grijă, atenție... Oricum, cuvintele sunt sărace, nu pot exprima profunziumea acestor sentimente. Dacă toți copiii planetei ar avea părinți și o bunică așa ca mine, am trăi într-o lume ideală. Tare mi-aș dori, ca de această dată, să am noroc și să le pot oferi, prin intremediul vostru, un mic semn de prețuire, un minuscul cadou. Asta pentru că eu nu pot să le ofer, câte mi-au oferit ele mie. Acesta ar fi singurul care ar putea fi special, că suficient nu are cum. Am avut privilegiul de a intra în direct cu voi, la concursul ”Degustare la cuțite” și mi-a zis buni: ”așa frumos au vorbit cu tine toți, atât au fost de drăguți”. Zic: da, așa e! Chiar m-au făcut să mă simt în largul meu. Mi-ar plăcea să vă auzim din nou, pe toți! Enorm. Sincer! Mama și Bunica sunt cele mai dragi ființe din lume, singurele în afară de tata, care mă iubesc infinit și dezinteresat. Sunt și au fost mereu, singurele iubiri de care nu m-am îndoit niciodată și de care voi fi sigură toată viața mea. Vă mulțumesc! Cu drag, Anca