Sonia Simionov, prezentatoarea noului show de la Antena 1, ”Am ceva să-ți spun”, care va începe joi, 1 octombrie, vorbește despre jurnalism, despre cum s-a apucat de biliard și despre nepoței
Cum decurge o zi din viata ta?
Sunt un om care nu prea stă în casă. Când eram reporter, de luni până vineri, trebuia să mă trezesc devreme, lucru care nu mi-a plăcut niciodată, dar cu care m-am obișnuit. Ajungeam fie într-un loc de unde trebuia să fac direct, fie la o filmare. Ca orice reporter, de cele mai multe ori, îmi scriam materialele, așa că trebuia să îmi gestionez timpul foarte bine, în așa fel încât să ajung în redacție nu mai târziu de ora 16, ca să am timp de redactare și montaj până la ora 19, când începea Observatorul. Apoi… eram liberă, dar rar mă duceam direct acasă. Ori mergeam cu prietenii să mâncăm ceva, ori la billiard, ori ieșeam în parc cu rolele sau să mă plimb (când era cald). De două ori pe săptămână merg la un bazin de înot.
În weeked-uri, însă, de cele mai multe ori merg acasă. La părinții mei, la Constanța. Acolo am și cei mai vechi prieteni și mă simt cel mai bine.
Ai multe povesti interesante din perioada in care erai reporter. Ne poti povesti una-două?
Din perioada în care am fost reporter nu mi-ar ajunge o sută de pagini să povestesc cât de interesantă și plină de adrenalină ori emoție a fost viața mea. Dar o să mă străduiesc să spun câteva momente, pe scurt. Un exemplu ar fi atunci când am decis că vreau să joc un rol… la știri. Știu, pare ciudat. Dar eu am făcut asta. Am jucat rolul asasinei din anii ’30: Văduva Neagră. M-a intrigat povestea, mai mult decât povestea m-a intrigat faptul că, Vera Renczi, vestita Văduvă Neagră, a fost româncă. Între 1900 și 1930 și-a ucis 34 de amanți și fiul de 12 ani. Pe Lorenzo, fiul ei, l-a omorât pentru că-i aflase secretul diabolic. Își ucidea amanții cu arsenic și apoi îi depozita în sicrie din zinc în subsolul castelului unde locuia. Despre Vera aveam, referitor la imagine, o poză. Restul, am făcut totul din reconstituiri. Am filmat cu un singur cameraman asistați de un redactor și un editor de imagine timp de două zile. Bugetul alocat a fost 0. Adevărul este că șefii mei nici măcar nu înțelegeau foarte bine ce voiam să fac până nu am venit cu filmarea. Am fost ajutați de studenții UNATC, de un teatru, o societate de pompe funebre și de CFR. Și-am făcut un material de 7 minute care, din punctul meu de vedere, a ieșit un adevărat scurt-metraj de marile ecrane. Și sunt și modestă.
O experiență dură, trăită ca reporter, a fost în urmă cu câteva luni. În Piața Amzei din București, o femeie amenința că se aruncă de la etajul 10 al unui bloc. “Doamna Elena”. După 34 de ore în care a fost “păzită” de pompieri, negociatori, politiști si presă, șefii mă trimit să fac direct-ul de ora 19. La Observator. Am plecat optimistă spre locul cu pricina. Pentru că știam de la negociatori că, după 34 de ore, acceptase să mănânce și să bea o sticlă cu apă. Mi-am făcut un text optimist în minte și, pe la 18.45, cu 15 minute înainte de a emite, îmi căutam locul potrivit pentru direct împreună cu cameramanul. În câteva minute, colegul meu spune: stai așa, că se aruncă. Pune camera pe umăr și îndreaptă obiectivul către Doamna Elena. Cu câteva minute înainte de ora 19 a sărit. La o distanță de 15-20 de metri de mine. Am văzut tot. De la intenția de a se arunca, la picaj și la … aterizarea pe ciment. A fost îngrozitor. Am făcut direct-ul. Cu noduri în gât și cu picioarele tremurând. Apoi am avut vreo 10 minute de stare de șoc. Mi-a părut rău de ea. Și mi-a părut rău ca NU a vrut să trăiască!...
Când a inceput sa-ti placa biliardul? Cind ai jucat prima data billiard si cu cine? Mai joaca cineva din familia ta?
Biliard am început să joc pe la vârsta de 12 ani. Locuiam în Cernavodă și, la câteva zeci de metri de scara mea era un “club”, așa îi spuneam noi, unde aveam acces. Acolo era o masă de billiard. Când veneam de la școală, ajungeam acasă și îmi făceam repede temele pentru că mama nu mă lasa, altfel, să ies din casă. De cele mai multe ori mă antrenam pentru înot după ce îmi terminam temele, dar când aveam timp, mă duceam la “Club”. Și mă jucam singură. Am învățat singură să joc billiard. Pentru o perioadă lungă, până acum vreo trei ani, a fost doar o pasiune. Acum trei ani m-am înscris în Federația Română de Biliard și am început să joc la profesioniști și să particip la concursuri.
Din familia mea nu joacă nimeni billiard. Există sportivi în… neam, să zic așa, dar rude mai îndepărtate. Spre exemplu, Toma Simionov, canotorul multiplu medaliat național și internațional, îmi este unchi de-al doilea, cred. Este vărul tatălui meu.
Ce voiai sa fii atunci cind vei creste? Sau, vorba bătrânilor, ce ”Vrei să te faci când vei fi mare?”
Primul vis a fost să devin avocat. A durat puțin. Pe la vârsta de 10 ani, mi s-a părut mai interesant să devin procuror. Cred că mi s-ar fi potrivit ca meserie. Apoi mi-a trecut prin cap să dau la Academia de Poliție. Mi se părea că mi se potrivește munca de judiciarist. La Departamentul Omoruri. Ce-i drept, se leagă cele trei visuri din copilărie. Dar n-a fost să fie. Cu toate că m-am licențiat in Drept Penal. Mi-au plăcut legea și corectitudinea, întotdeauna. Mă autoeduc de ani de zile să nu judec oamenii, poate din acest motiv, în visurile mele, nu a existat meseria de “judecător”. Îmi place să țin “pledoarii” argumentate, în orice privință, nu să dau verdicte.
Mai ai frati, surori? Daca da, ei cu ce se ocupa?
Am o soră mai mare pe care o iubesc mult. Ecaterina. Îi spunem Cati. Cu toate că nu ne-am înțeles noi chiar… ca frații în copilărie, de câțiva ani, de când ne-am maturizat, ne înțelegem foarte bine. Datorită ei am și un nepot. Tudor. El are 3 ani și jumătate. Sora mea este clar fata părinților noștri. Lor le-au plăcut științele exacte. Cati lucrează în bancă. Și îi place ce face.
