În "the Guardian", Germaine Greer declară că ei o foloseau ca pe o „pensulă de pictură programată automatic". Iar designfederation.net, printr-un răspuns tipic al blogosferei spunea „Veşti bune pentru mame şi părinţi de scenă de pretutindeni".
Dar în timpul unei după-amieze petrecute în casa lor de două etaje din Bundoora, înainte de cea de-a patra expoziţie a Aelitei în decursul a aproape un an, cuvântul care i-ar putea descrie cel mai bine pe Kalashnikova şi Andre, este „indulgenţi". Primul etaj al locuinţei lor aparţine în totalitate singurului lor copil. Un set de tobe de jucărie sunt în faţa televizorului, o tastatură electronică pe o canapea, un set de trenuleţe de lemn pe o masă mare şi joasă.
Şi pe fiecare perete sunt picturile în acrilic ale Aelitei: îndrăzneţe, abstracte, luminoase. Tocmai aceste picturi au stârnit atât de mult interes şi au dat naştere atâtor dezbateri care au început cu „puiul meu de doi ani poate picta" şi s-au transformat în „nu e posibil ca un copil de doi ani să poată face aşa ceva".
Adevărul este undeva la mijloc. Pânzele Aelitei sunt dinainte pregătite de părinţi în culori puternice de roşu, negru şi albastru, ceea ce le face de fapt atât de distincte. Ea foloseşte apoi pensoane, role şi vopsele profesionale. Fiecare gest al ei, fie că este vorba de pictură sau de altceva, este încurajat, de la a vărsa multă vopsea pe pânză sau a arunca un munte de bulgări de vată peste ea. Părinţii ei insistă că restul este făcut de ea singură în totalitate, dar cu asemenea avantaje spun unii, orice copil ar putea realiza o muncă asemănătoare unui profesionist."Este perfect adevărat", spune tatăl ei. „Asta îi şi încurajez pe părinţi să facă. Apoi lumea artei va fi inundată de aceste materiale realizate de părinţi. Şi ce se va întâmpla atunci cu artiştii adulţi ai avant-gardei? Vor fi pierduţi. De acee se simte şi această ameninţare". Andre nu critică avangarda atât de mult doar datorită copilului său.
„Ceea ce face Aelita, nu văd la alţi copii. Dar poate toţi aceşti copii care ar fi putut să fie la fel de buni ca Salvador Dali, să zicem, au pornit pe drumul de a deveni contabili sau manageri de bănci pentru că părinţii le-au oferit o educaţie tradiţională care nu valorează arta. Noi pur şi simplu îi oferim copilului nostru materiale profesionale şi timp şi îi spunem „Încearcă!".
În ultimele 15 luni, Aelita chiar le-a urmat sfatul. A avut cea de-a doua expoziţie în Fitzroy, una în Hong-Kong în decembrie şi una la marele eveniment artistic Art Melbourne la sfârşitul lui aprilie, anul acesta. 32 dintre picturile ei au fost vândute colecţionarilor din lumea întreagă - „Amsterdam, Vienna, Moscova, Singapore" spune mama ei. Prima sa pictură pe pânză „Staţia rusească spaţială Mir în floare de cireş" a fost cumpărată recent de un colecţionar din Hong Kong pentru 28.000 de dolari australieni. E destul de mult pentru un pictor care nu se poate încă lega singur la şireturi.
Andre este sigur că o bună parte din criticile îndreptate asupra lui şi soţiei vin din faptul că realizările Aelitei îi fac pe unii părinţi să simtă că pe undeva au dat greş în creşterea propriilor copii. „Se întreabă: eu de ce nu mi-am încurajat copilul şi nu m-am comportat la fel ca aceşti oameni? Astfel, ise la suprafaţă vina" spune Andre. „Şi unicul mod în care poţi face faţă mental sentimentului de vină, este acela de a-i critica pe cei care fac acest lucru, că doar n-o să te critici pe tine însuţi".
Dar cum rămâne cu acuzaţia de exploatare, adusă perechii de artişti fringe Andre şi Kalashnikova (ei colaborează în proiecte de film, el pictează, ea este fotograf, dar au şi joburi mai comerciale pentru a plăti facturile) care au ajuns să aibă succes prin fiica lor?
„Aceştia sunt banii Aelitei, nu ai mei" spune Kalashnikova defensiv. „Sunt într-un cont de credit, sunt ai ei", adaugă Andre."Oamenii spun „Faci bani prin intermediul copilului". Nu sunt banii mei, sunt ai ei".
Kalashnikova susţine că îi este greu de fiecare dată când vinde o lucrare de-a fiicei sale. „Mă simt vinovată că îi ating munca şi că i-o vând. Chiar am cumpărat înapoi două dintre tablouri".
Atunci de ce le mai vând?
„Pentru că oamenii care oferă bani pentru munca ei, o fac legitimă", spune ea. „Aşa funcţionează societatea. De cele mai multe ori dezvolt relaţii cu cumpărătorii. Ei cumpără pentru că simt că aşa trebuie. Oamenii mi-au spus „nu cumpărăm pentru că un copil de doi ani le-a realizat, cumpărăm pentru că ne place". Andre recunoaşte că există o polemică în ceea ce priveşte cariera în ascensiune a fiicei sale. El susţină că a accepta munca fiicei sale drept artă este o provocare pentru avangardă şi este contestată de curentul principal pentru că nu mai justifică noţiunea că intenţia artistului este cheia valorii unei lucrări.
„Argumentele pe care le-am primit împotriva Aelitei sunt în principal axate pe faptul că deoarece ea nu are vreo intenţie anume, munca ei nu este artă. Dar Jackson Pollock a petrecut ani de zile încercând să uite cum să picteze. Se îmbăta încercând să revină la starea de copilărie. Poţi să spui că fiecare urmă lăsată de el a fost intenţionată? De unde ştim că nu a fost ceva de genul „Ia să iau pensula şi să văd ce iese"? Nu poţi cunoaşte niciodată intenţia artistului".
Ar conchide el atunci că într-o anumită măsură, toată această poznă este un afront curentului actual? "Din punctul meu de vedere,da" spune Andre. „Dar este o ofensă doar pentru că el nu se poate apăra".
A gandi pachetelul pentru la scoala... Al doilea CD foarte cuminte al prinţului muzicii bubblegum-pop...
