Capitala si-a pastrat cu greu vechile strazi si pasajele urbane pitoresti in care traieste sufletul unor epoci si moravuri trecute. Hanurile din veacul trecut au disparut in mare parte.
Faimoasa terasa Otetelesanu si gratioasa cafenea Elysee au disparut sub zelul urbanistic al noilor generatii. Ce-a mai ramas din Bucurestii de ieri? Multe au fost, putine au ramas. Batrana Ulita a Coltii a disparut. Doar biserica, monument istoric, mai aminteste azi de vremurile apuse.
Apasati de problemele de zi cu zi, uitam sa ne bucuram de ce avem aproape de noi. Trecem pe langa locuri ce tainuie povesti si, de cele mai multe ori, le trecem cu vederea. Care este povestea orasului tau? Ti-ai pus aceasta intrebare?
Bucurestiul se transforma pe zi ce trece si, in timp ce-si creeaza, cu sau fara voie, o noua infatisare, cu atat mai mult arhitectura care le-a conturat aspectul frantuzesc capata si mai mare valoare.
Oare transformarile pe care le suporta cetatea lui Bucur nu amarasc sufletul batranei urbe? Probabil ca da, cu atat mai mult cu cat, privind fotografiile ingalbenite de vreme care surprind ipostaze, locuri si oameni din Micul Paris de odinioara, ne incearca un sentiment de tristete.
Strada Lipscani a fost dintotdeauna destinata comertului. Odinioara, era o adevarata sarbatoare sosire
a carelor cu marfa de la Lipsca. Pana in 1868, cand a fost inaugurata prima cale ferata Bucuresti - Giurgiu cand a fost inlesnita legatura cu Apusul, negustorii aduceau marfa folosind carele cu boi.
In centrul istoric de astazi al Bucurestilor, care a supraveituit cu greu perioadei comuniste, doar numele strazilor mai aminteste de vechile bresle de altadata: Selari, Covaci, Sepcari...
Istoricul Adrian Majuru a depanat cateva povesti ce aduc aminte de vremurile trecute. Aceasta a relatat o poveste, care a inceput cu mai bine de cinci sute de ani in urma, pe vremea cand nici Calea Victoriei nu exista.
La marginea dinspre apus a Bucurestilor, acolo unde era hotarul curtilor boieresti, se afla o mica comunitate de mesteri scortari. Acestia faureau si vindeau cunoscutele scoarte, de mare necesitate in vechime, chiar si pentru fetele mai rasarite. Scoartele erau tesaturi taranesti groase din lana, cu modele si flori, care se asterneau pe pat, pe lavite sau pe jos.
Erau cuverturi, presuri sau covoare. Foarte curand, aceasta asezare va purta numele de mahalaua scortarilor, in primele decenii ale veacului al XVII-lea. Scortarii au fost unii dintre primii liber-profesionisti, care s-au grupat intr-o mahala profesionala, alaturi de macelari, pescari, sapunari si tabaci.
Mahalaua dispare cu finalul secolului al XVII-lea, cand este construit Hanul Constantin Voda (1690), ca urmare a confiscarii pamanturilor avute de boierii Balaceni, de catre Voda Constantin Brancoveanu (1688-1714).
Pe casele Balacenilor din vecinatatea mesterilor scortari, precum si peste mahalaua lor, el a construit hanul Constantin Voda. Acesta a format ulterior nucleul unei noi mahalale numite Mahalaua Constantin Voda, care avea la 1798, 32 de case. In primele decenii ale secolului al XIX-lea, Hanul Constantin Voda era atat de ruinat si din cauza marelui incendiu de la 1847, incat s-a impus demolarea lui (1862).
Calea Victoriei s-a numit mai intai Drumul Brasovului si pornea, ca si acum, de pe malul Dambovitei, spre Miazanoapte. A primit apoi numele de Podul Mogosoaiei, dupa un vechi boier, Mogos, care-si avea casele acolo. Pe atunci nu era nici macar pietruita.
Calea mergea prin Mahalaua Scortarului, trecand mai sus, pe langa domeniile Balacenilor si ale Cantauzinilor spre miazanoapte, pana la mosia din Mogosoaia.
Era numita pod din pricina pavajului din lemn si trunchiuri de copaci, bolovani de rau si pamant batatorit amestecat cu pietris. De altfel, intr-un oras inconjurat de codri, poditul ulitelor cu scanduri din lemn a fost solutia cea mai la indemana.
Imagini si povesti superbe din Bucurestiul de odinioara, care, din pacate, au fost uitate printre firicele de praf si ruine.
VIDEO! Drumetie la Crucea din Caraiman... Lumea minunata a Thailandei, in Bucuresti...
