Drogurile pot distruge viaţa unui om cât ai clipi. E uşor să decazi, să-ţi pierzi prietenii şi să ajungi să duci o luptă cu propria viaţă, cu bolile şi cu dependenţele. Însă, poţi să te ridici. Totul e să vrei, iar greutăţile străzii să te lovească atât de tare, încât să-ţi deschidă ochii. Iată povestea unor vieţi distruse de droguri şi schimbate de voinţă. E povestea Laviniei şi a lui Alexandru, mamă şi fiu, oameni ai străzii.
La prima vedere par doi oameni simpli, normali, ca toţi ceilalţi. Sunt, de fapt, doi oameni ai străzii, prieteni unul cu celălalt, protectori unul pentru celălalt. I-am găsit pe o bordură. Erau drogaţi, abia puteau vorbi, dar în ochii lor se citea disperarea. Se întâmpla într-o zi de aprilie. Erau murdari, iar singura avere era ţinută într-un rucsac: o pătură. Pentru că ne-a fost aproape imposibil să ne înţelegem cu ei, ne-am hotărât să revenim a doua zi, când poate micul dejun nu însemna drogul. I-am găsit dormind, sub un balcon, în frig şi vânt. Înveliţi cu o pătura subţire.
Zeci de oameni au trecut pe lângă ei ca şi cum Lavinia şi Alex nici nu ar fi existat. Nu i-am deranjat, dar sub ochii unei pisici care îi privea din geam, de la căldură, Lavinia şi Alex s-au trezit. Un an şi jumătate, casa lor a fost strada. Au trecut prin destule zile cu frig şi ploi.
În aprilie, aveau doar câteva cartoane şi o pătură sub un balcon, aproape de piaţa Crângaşi. Acolo stăteau mare parte din zi. Îi ajutau pe oameni prin piaţă, atunci când nu pierdeau vremea, fumând sau trăgând dintr-o pungă cu aurolac. Le-am propus să încercăm o schimbare. Au acceptat imediat, chiar dacă nu ştiau ce-i aşteaptă. I-am urcat în maşină şi i-am dus la centrul Sfântul Ioan al Primăriei Capitalei.
În centrul primăriei, Lavinia şi Alex nu pot rămâne iniţial doar 30 de zile. Au nevoie de un dosar, de acte de identitate, de analize medicale. E pentru prima dată după aproape doi ani când cineva le deschide uşa şi le oferă un pat moale. Şi îi ascultă.
"M-am drogat şi eu! Dar nu mai iau şi nici nu vreau să mai aud de ele. Şi nu m-a iertat pentru asta şi nici nu mă iartă." Acel el despre care vorbeşte Lavinia este tatăl ei. Un om cu bani, cum singură îl descrie, dar un tată care i-a întors spatele. Sătul să fie minţit, să fie furat, să fie făcut de râs în cercul de prieteni cu ştaif.
I-am lăsat pe Lavinia şi pe Alex în centrul primăriei. Am plecat cu inima strânsă, dar cu speranţa că vor reuşi. Am revenit după o săptămână.
I-am găsit curaţi şi curajoşi să zâmbească, cu toate efectele abstinenţei. Ce-i drept, faţă de stradă, programul zilnic s-a schimbat. Alex, care nu a mai pus mâna pe o carte de câţiva ani, s-a împrietenit din nou cu Tom Sawyer. In iunie, Lavinia şi Alex au ajuns la analize la spital.
"Cred că suntem altfel acum, avem unde să dormim, ne-am mai revenit. Păi, m-am gândit că dacă mă mai droghez iar ajung pe străzi, iar în ultimul hal şi mai bine am zis să mă potolesc. Totul depinde de ambiţie.", spune acum Lavinia.
Doar că strada şi toate etapele dependenţei, de la punga cu aurolac la seringă, au lăsat urme grele şi pentru toate viaţa. Lavinia şi Alex au HIV şi hepatita C. Bolile grave de care suferă cei doi au complicat lucrurile. Nu mai pot sta în centrul primăriei. Fundaţia Concordia i-a luat pe Alex şi Lavinia în grijă. Iar acum, la jumătate de an după ce am luat-o de pe stradă, Lavinia este angajată, are carte de muncă, la Asociaţia Ateliere fără frontiere.
Lavinia şi Alex sunt dovada că voinţa şi dorinţa de a te ridica de jos pot face minuni. În şase luni, au renunţat la droguri, luptă să scape de dependenţă, luptă să-şi recupereze familia şi apucă orice mână care le e întinsă.
Oraşul de sub noi | Prinţ şi cerşetori: Dezvăluirile şocante ale copiilor care trăiesc în canale...
