Adaugă-ne ca sursă preferată în GoogleDirectorul Spitalului de Comunicaţii din Hiroshima, Michihiko Hachiya, a lăsat istoriei o pagină de jurnal remarcabilă despre catastrofa atomică care a schimbat lumea pentru totdeauna
Abia ajuns acasă, după o obositoare gardă, şi-a sărutat soţia şi a decis să se odihnească. Era o dimineaţă perfectă de august. Nimic nu prevestea tragedia...
Era la doar 1.5 kilometri de centrul exploziei. Suficient de departe cât să scape cu viață, dar suficient de aproape cât să sufere răni grave. Forța exploziei a distrus hainele de pe el și i-a cauzat răni și arsuri foarte grave, mai ales pe partea dreaptă a corpului.
Din senin, o undă puternică de lumină...
„Era devreme; o dimineaţă liniştită, caldă şi frumoasă. Frunzele sclipitoare, razele soarelui căzând de pe cerul senin realizau un plăcut contrast de umbre în grădina mea, în timp ce eu priveam absent prin uşile larg deschise dinspre sud.
ISTORIA primei BOMBE ATOMICE. Cum a îngropat LITTLE BOY un oraș întreg
Îmbrăcat în izmene şi maiou, m-am întins pe podeaua din camera de zi, obosit, căci tocmai îmi petrecusem o noapte albă la serviciu ca medic de gardă la spitalul meu.
Dintr-o dată, o undă puternică de lumină m-a speriat – şi-apoi încă una. Atât de bine îmi pot aminti lucruri mărunte încât îmi amintesc clar cum un felinar de grădină s-a aprins cu o lumină strălucitoare şi m-am întrebat dacă această lumină a fost provocată de o undă de magneziu sau de la scânteile unui troleibuz în trecere.
Umbrele din grădină au dispărut. Unde priveliştea fusese cu o clipă înainte atât de luminoasă şi însorită, acum era întunecată şi ceţoasă. Abia am putut distinge prin praful tulbure un stâlp de lemn care sprijinise un colţ al casei mele. Se înclinase incredibil şi acoperişul se încovoia în mod periculos.
Mişcându-mă instinctiv, am încercat să mă salvez, dar molozul şi cheresteaua care căzuseră au blocat drumul. Croindu-mi calea cu grijă am reuşit să ajung în roka [un hol exterior] şi m-am retras în grădină. M-a cuprins o sfârşeală profundă, aşa că m-am oprit pentru a-mi recăpăta forţele. Spre surprinderea mea, am descoperit că eram complet gol. Cât de ciudat! Unde îmi erau izmenele şi maioul?
Ce se întâmplase?
Pe toată partea dreaptă a corpului eram tăiat şi sângeram. O aşchie mare ieşea dintr-o rană din coapsa mea şi ceva cald se prelingea în gura mea. Pipăind cu prudenţă, am descoperit că obrazul îmi era sfâşiat, cu buza inferioară atârnând. În gât aveam un fragment mare de sticlă pe care l-am îndepărtat imediat şi, cu detaşarea celui uimit şi şocat, l-am studiat împreună cu mâna mea plină de sânge.
Unde era soţia mea?
Brusc, complet îngrijorat, am început să strig după ea: « Yaeko-san! Yaeko-san! Unde eşti? » Sângele a început să ţâşnească. Îmi fusese tăiată artera carotidă? Voi sângera până la moarte? Speriat şi iraţional, a strigăt din nou « Este o bombă de cinci sute de tone! Yaeko-san, unde eşti? O bombă de cinci sute de tone a căzut! »
Yaeko-san, palidă şi speriată, cu hainele sfâşiate şi pătate de sânge, a ieşit din ruinele casei noastre ţinându-se de cot. Văzând-o, m-am liniştit. Propria mea panică s-a potolit, am încercat să o liniştesc.
« Vom fi bine », am exclamat. « Numai să ieşim de aici cât de repede putem. »
Ea a dat din cap în semn de aprobare şi eu i-am făcut semn să mă urmeze.”
TOTUL PĂREA RUPT DINTR-UN COŞMAR!
Doctorul Hachiya şi soţia sa au reşit să ajungă în stradă. De vreme ce casele din jur se prăbuşiseră, au înţeles că trebuie să meargă mai departe. Aşa că încep să meargă spre spital.
„Am pornit [la drum], dar după 20-30 de paşi a trebuit să mă opresc. Mi se tăia respiraţia, inima îmi bătea cu putere, iar picioarele mă lăsau. M-a cuprins o sete copleşitoare şi am rugat-o pe Yaeko-san să găsească nişte apă pentru mine. Dar nu se putea găsi apă. După ce mi-am recăpătat puţin puterile am putut continua.
Eram încă dezbrăcat şi, deşi nu am avut nici cel mai mic simţ al ruşinii, am fost tulburat să realizez că pudoarea mă părăsise. După ce am trecut de un colţ am dat peste un soldat care stătea aiurea în mijlocul străzii. Avea un prosop atârnat de umăr şi l-am întrebat dacă mi l-ar putea da pentru a-mi acoperi goliciunea. Soldatul mi-a dat prosopul cu destulă bunovoinţă, dar nu a scos un cuvânt. Puţin mai târziu am pierdut prosopul şi Yaeko-san şi-a dat jos şorţul şi l-a legat în jurul de mijlocul meu.
Înaintarea spre spital era extrem de lentă, iar în final, picioarele mele, rigide din cauza sângelui uscat, au refuzat să mă poarte mai departe. Puterea, chiar şi voinţa, de a continua m-au părăsit, aşa că i-am spus soţiei mele, care era aproape la fel de rănită că mine, să meargă singură. Ea s-a opus, dar nu exista altă opţiune. A trebuit ca ea să meargă înainte şi să încerce să găsească pe cineva care să se întoarcă după mine.
Yaeko-san s-a uitat în ochii mei pentru o clipă, apoi, fără să spună nimic, s-a întors şi a început să fugă spre spital. S-a uitat înapoi o dată şi a făcut semn cu mâna, şi într-o clipită a fost înghiţită de beznă. Era destul de întuneric acum, şi cu soţia plecată, m-a cuprins un sentiment de singurătate teribilă.
Trebuie să fi leşinat acolo în drum, pentru că următorul lucru pe care mi-l amintesc este că am descoperit că bucata de cârpă de pe coapsă fusese îndepărtată, iar sângele începuse din nou să ţâşnească din rană.
Am apăsat cu mâna pe zona sângerândă şi după o vreme a încetat şi m-am simţit mai bine.
Numai MINTEA îmi funcţiona la viteză maximă!
Pot continua?
Am încercat. Totul era un coşmar – rănile, întunericul, drumul. Mişcările mele erau din ce în ce mai încete; numai mintea îmi funcţiona la viteză maximă.
După o vreme, am ajuns într-un spaţiu deschis, unde casele fuseseră îndepărtate pentru a face un culoar pentru incendiu. Prin lumina slabă, am putut întrezări în faţa mea contururile neclare ale clădirii mari de beton a Biroului de Comunicaţii şi în spatele ei, spitalul. M-am mai animat, căci ştiam că acum cineva mă va găsi; şi dacă ar fi să mor, măcar corpul meu ar putea fi găsit. Am făcut o pauză pentru a mă odihni. Treptat, lucrurile din jur s-au clarificat. Erau siluete întunecate de oameni, unele părând fantome mergătoare. Alţii se mişcau ca şi când se aflau în durere, ca nişte sperietori de ciori, cu mâinile departe de corp, bălăbănindu-se. Aceşti oameni m-au nedumerit, până ce am realizat, brusc, că ei au fost arşi şi îşi ţineau braţele departe pentru a împiedica frecarea dureroasă a suprafeţelor rănite una de alta.
O femeie goală ţinând în braţe un bebeluş gol mi-a apărut în faţă. Mi-am schimbat privirea. Poate că fuseseră în baie. Dar apoi am văzut un bărbat gol şi m-am gândit că, la fel cum mi s-a întâmplat mie, ceva straniu i-a deposedat şi pe ei de haine. O femeie bătrână s-a aşezat lângă mine cu o expresie plină de suferinţă pe faţă; dar nu a scos niciun sunet. Într-adevăr, un singur lucru era comun tuturor oamenilor pe care îi vedeam – tăcerea deplină.
Toţi cei care puteau, se mişcau în direcţia spitalului. M-am alăturat acestei parade sumbre când mi-am mai venit în fire şi într-un final am ajuns la porţile Biroului de Comunicaţii.”
Atât Michihiko, cât și soția sa au supraviețuit, iar jurnalul bărbatului a fost publicat la un deceniu după încheierea războiului.
