Majoritatea relatărilor despre fuga lui Ceaușescu vorbesc despre o cățărare nedemnă până pe acoperișul clădirii, după ce liftul se blocase între etaje."
„Revoluția din București a avut un tipar extrem de asemănător cu cea din Timișoara. în după-amiaza și noaptea lui 21 decembrie, protestele de stradă dezorganizate, la care au luat parte mai ales tineri, au fost zdrobite fără milă de autorități. Zgomotul împușcăturilor s-a răspândit în oraș, iar știrile despre violențele de pe stradă s-au transmis cu repeziciune prin telefon.
Când demonstranții care fugeau s-au întâlnit cu muncitorii care ieșeau din schimbul de noapte, a început să iasă la iveală o mânie adâncă. Aceasta, coroborată cu dezaprobarea totală față de acțiunile regimului, a produs un înalt nivel de așteptare. La primele ore ale dimineții următoare, situația era descrisă drept calmă, transportul urban de călători funcționa și magazinele erau deschise. Treptat însă, au început să se strângă grupuri de demonstranți.
În unele cazuri, directorii de fabrici au dat ordin ca porțile să fíe sudate în speranța deșartă că în acest fel îi vor putea ține pe muncitori înăuntru. Și-a făcut apariția un elicopter care a împrăștiat fluturași prin care demonstranții erau avertizați că se angajau pe un drum periculos și erau îndemnați să renunțe la proteste.
Unități ale armatei, amplasate în puncte strategice, au încercat să oprească curgerea mulțimii: de exemplu, printre altele, în fața uzinei Turbomecania, în Drumul Taberei, în Piața Gorjului sau pe Bulevardul Republicii. Pe alocuri se pare că au fost trase salve de avertizare, care au avut însă prea puțin efect, mulțimile continuând să se deplaseze către centru, adesea copleșind unitățile militare care le ieșeau în cale.
Soldații au rupt rândurile și au început să fraternizeze cu mulțimea și, pe măsură ce a devenit evident că forțele existente nu erau capabile să reinstaureze ordinea pe străzi, s-a dat ordin să lie aduse în București puternice intăriri militare. Nici una dintre acestea nu a ajuns însă în oraș înainte de fuga lui Ceaușescu.
Situația continua să se înrăutățească pentru regim. La ora 10.58, radioul a anunțat instituirea stării de necesitate la nivel național, prin care toate unitățile forțelor armate, ale Ministerului de Interne, precum și gărzile patriotice erau puse în alertă maximă. De asemenea, se interziceau adunările publice a mai mult de cinci persoane.
A urmat imediat tensionatul anunț referitor la sinuciderea generalului Milea, în care se vorbea insistent despre comportamentul trădător al acestuia. Milea era acuzat că a lansat zvonuri și minciuni «în strânsă colaborare cu trădători din interiorul țării și cu cercurile imperialiste» și că a «dat informații false despre situația din țara noastră». (...)
Mark Almond remarca felul în care moartea l-a transformat pe Milea din «infam lingău al tiranilor într-o victimă nevinovată». Rămășițele pământești ale lui Milea se odihnesc în pământ, dar imaginea sa de ofițer nobil, care a sfidat ordinele dictatorului și a refuzat să comande trupelor din subordinea sa să deschidă focul asupra civililor lipsiți de apărare, a fost cultivată cu asiduitate de membrii noului regim. Scopul lor era acela de a proclama nevinovăția întregii armate în acuzația că a deschis focul în timpul revoluției. (...)
CITEȘTE ȘI:
În pofida afirmațiilor contrare, există puține dovezi că Milea ar fi fost iubit de toți subordonații. în loc să genereze o durere fără margini, vestea morții sale a provocat confuzie și chiar panică nu numai în rândurile armatei, ci și ale regimului în ansamblu, dacă se dă crezare celor reieșite din stenograma ședinței CPEx din acea dimineață.
Pe străzile Bucureștiului, vestea a devenit un subiect comun de dialog între unitățile armatei și mulțime, iar atunci când i s-au adăugat zvonuri despre faptul că, în noaptea precedentă, vehicule ale miliției ar fi fost arse, iar ocupanții lor uciși, ea a subminat dorința soldaților de a opune rezistență. După vizita în Iran și mitingul din 21 decembrie, anunțul public al sinuciderii lui Milea a fost cea de-a treia mare eroare a lui Ceaușescu.
După moartea ministrului Apărării, Stănculescu a primit ordinul de a prelua comanda, dar revenise la București abia în zorii acelei zile și — după cum a recunoscut chiar el, ulterior — a făcut tot ce a putut ca să se prezinte incapabil de a juca vreun rol în derularea evenimentelor. Nu în ultimul rând, s-a prefăcut că și-a rupt un picior, pe care și l-a pus în ghips.
A ajuns în cele din urmă la sediul Comitetului Central după ora 10.00. în clădire mai erau prezenți general-locotenent Nicolae Eftimescu, prim-adjunct al Marelui Stat Major, și general-maior Gheorghe Voinea, comandantul Armatei I, din București. Aceștia, împreună cu Gușă, aflat încă la Timișoara, se pare că au alcătuit în haosul orelor ce-au urmat un soi de conducere colectivă.
După dispersarea demonstranților în cursul nopții, dispunerea trupelor a fost schimbată în dimineața zilei de 22 decembrie, cele mai mari concentrări fiind mutate în imediata vecinătate a clădirii Comitetului Central. La ora 7.00, în zonă se găseau 14 tancuri, 45 transportoare blindate și peste 1000 de militari ai Armatei și Securității.
Totuși, până la mijlocul dimineții, tancurile și trupele fuseseră retrase din fața sediului CC. Conform constatărilor comisiei senatoriale de anchetă, ordinul de retragere a fost dat de Stănculescu, la ora 10.45, și a început să fie pus în aplicare de la 11.00. Alte depoziții au susținut că, mai devreme, în jurul orei 10.00, colonelul Dumitru Pavelescu de Ia Securitate a dat ordin de retragere trupelor din subordinea NII, dar ultimii nu au părăsit dispozitivul decât pe la 13.30-14.00, după plecarea lui Ceaușescu.
Se spune că Pavelescu a dat acest ordin din proprie inițiativă și că decizia a fost transmisă Iui Vlad, care și-a dat acordul. La ora 11.20, Stănculescu și conducerea armatei prezentă în sediul CC au dat ordin generalului-maior Iosif Rus, șeful aviației militare, ca patru-cinci elicoptere să vină la București. Acestea au decolat de la aeroportul Otopeni, la ora 11.33, iar primul aparat a aterizat pe acoperișul clădirii puțin după 11.40.
de deplasare a unui număr atât de mare de elicoptere sugerează că, inițial, s-a avut în vedere aterizarea în Piața Palatului și evacuarea celei mai mari părți a conducerii politice. Dar acest lucru s-a dovedit a fi imposibil odată ce demonstranții au pătruns în sediul CC.
Hotărârea de a retrage trupele din fața sediului PCR a fost crucială pentru revoluție. Forțele de ordine au fost îndepărtate de la o confruntare directă cu demonstranții, permițându-le efectiv să renunțe la responsabilitățile față de Ceaușescu și dându-se demonstranților acces nestingherit în clădirea Comitetului Central; în ultimă instanță, se pava astfel drumul către căderea vechiului regim. Dacă ordinul de retragere a fost dat independent de Ceaușescu sau cu acceptul lui, rămâne unul dintre marile mistere ale revoluției. Pe la ora 10.00, armata rupea deja rândurile, disciplina militară prăbușindu-se cu rapiditate.
Corespondentul agenției TASS la București a relatat că un val de demonstranți scandând «Armata e cu noi» s-a amestecat cu soldații uluiți și că «sute de oameni» s-au urcat pe tancuri și transportoare blindate. De asemenea, au existat zvonuri persistente că demonstranții puneau stăpânire pe arme. (...) Odată ce armata din București a fraternizat în mare parte cu masele, contopindu-se cu acestea, ofițerii superiori nu au prea avut altă opțiune decât aceea a retragerii forțelor, indiferent dacă această măsură răspundea sau nu unor ordine ale lui Ceaușescu. (...)
Deși Ceaușescu avusese de mult timp îndoieli în legătură cu forțele de securitate, se pare totuși că a crezut că muncitorii și forțele patriotice îi rămăseseră fidele. În timpul nopții precedente, se făcuseră încercări de mobilizare a 5000 de membri ai gărzilor patriotice, dar au răspuns apelului numai 300 de persoane.
O unitate a fraternizat cu protestatarii, în timp ce restul au rămas în așteptare, până când, în zorii zilei, au fost trimise înapoi la fabricile lor. În dimineața de 22 decembrie, principalii oficiali de partid au fost, din nou, trimiși în întreprinderile mari pentru a încerca să atragă muncitorii de partea lui Ceaușescu.
Sarcina lor era imposibilă și, pe măsură ce oamenii săi se întorceau cu informații despre coloanele de muncitori care scandau sloganuri împotriva regimului și se îndreptau către centrul orașului, Ceaușescu, împreună cu ceilalți membri ai CPEx, a fost obligat să ia decizia dacă să lupte sau nu. Pentru prima dată, nu s-a auzit numai vocea lui, întrucât și ceilalți membri ai CPEx și-au susținut părerile. Ar fi putut conveni decretarea stării de necesitate pe întregul teritoriu al țării, dar ce urmau să facă atunci când protestatarii — dintre care unii, după cum li se spusese, luaseră arme de la soldați — ar fi ajuns la sediul Comitetului Central?
Dacă deschideau focul, ar fi putut, în mod legitim, să cheme armata să-i apere, dar dacă demonstranții veneau pașnic, puteau oare ei, «reprezentanți ai oamenilor muncii», să provoace un masacru? În timp ce Ceaușescu continua să vorbească despre trădare, discuția se împotmolea și nu ajungea la nici o concluzie.
Opțiunile liderului român scădeau cu repeziciune. Personalul de la televiziune îl aștepta să se adreseze națiunii din studioul aflat în clădirea Comitetului Central, la ora 13.00, probabil pentru a anunța formarea unui nou guvern. Dar, înainte de aceasta, pe măsură ce piața din fața clădirii a fost invadată de o imensă mulțime, Ceaușescu a ieșit pentru ultima dată în balcon.
Era în stilul lui să facă o ultimă încercare de a se adresa mulțimii, dar în piață discuțiile aprinse erau legate deja de o alternativă la guvernare. A început să vorbească pe la 11.30, dar a fost întrerupt curând de huiduieli și s-a retras în clădire.
Odată ce asediatul conducător a ieșit din scena publică pentru ultima dată, mulțimea s-a năpustit asupra ușilor Comitetului Central și, întrucât nu a întâmpinat aproape nici o opoziție, a năvălit în interior. Majoritatea relatărilor despre fuga lui Ceaușescu vorbesc despre o cățărare nedemnă până pe acoperișul clădirii, după ce liftul se blocase între etaje.
Apoi, la numai câteva minute după amiază, înainte ca primii oameni din mulțime să-l ajungă din urmă pe conducătorul fugar, un elicopter supraîncărcat și-a luat zborul avându-i la bord pe Nicolae și Elena Ceaușescu, Bobu, Mănescu și doi membri ai gărzii prezidențiale; maiorul Florian Raț și căpitanul Marian Constantin Rusu. Zece minute mai târziu, aparatul a ajuns la reședința prezidențială de la Snagov, din nordul Bucureștiului.
Acolo, fugarii se pare că și-au luat repede câteva lucruri, în timp ce Ceaușescu a dat niște telefoane pentru a afla care era situația la nivelul țârii. În jurul orei 13.15, elicopterul a plecat din nou, de data aceasta doar cu cuplul Ceaușescu și cu gărzile lor de corp.
Bobu și Mănescu au plecat separat, pe șosea, și au fost prinși aproape de Găești, la mijlocul drumului dintre București și Pitești, în seara zilei de 22 decembrie. Conform pilotului, când a decolat de la Snagov, a încercat să se întoarcă la baza de la Otopeni, dar a fost obligat de pasageri să se îndrepte, mai întâi, spre baza militară aeriană de la Boteni și apoi, după ce Ceaușescu și-a schimbat ideea, către Pitești. (...)
Conform pilotului elicopterului, locotenentul-colonel Vasile Maluțan, după ce l-a avertizat pe Ceaușescu în legătură cu pericolul ca aparatul de zbor să fie depistat prin radar și doborât, a primit ordinul să aterizeze, ceea ce a și făcut, pe un câmp de lângă satul Serdanu, aproape de Titu. Acolo, prima mașină de pe șosea a fost oprită.
Era condusă de un doctor din zonă, Nicolae Decă; el i-a dus pe Ceaușești până în satul Văcărești, de lângă Târgoviște. Adevărat sau simplă invenție, la Văcărești, se pare că mașina a rămas în pană de benzină și cuplul prezidențial a fost transferat într-o altă mașină, condusă de Nicolae Petrișor. El i-a dus la Târgoviște, unde una dintre gărzile de corp i-a părăsit, probabil, pentru a-l căuta pe secretarul de partid din localitate; celălalt însoțitor se pierduse deja, undeva, pe drum.
Petrișor a fost lăsat singur cu cuplul prezidențial și, în jurul orei 14.00, au ajuns la Centrul pentru Protecția Plantelor. Cei doi au rămas acolo pentru puțin timp, până când au sosit două vehicule pentru a-i prelua: unul de la miliția locală și un altul din escorta prezidențială, despre care o sursă afirmă că ar fi fost în alertă încă din ajun. Se pare că milițienii au încercat să-l ducă pe Ceaușescu direct la sediul Miliției, aflat în aceeași clădire cu cel al Securității, dar au renunțat la acest plan la vederea unei mulțimi ostile, care luase clădirea cu asalt.
Cele două mașini s-au despărțit apoi și, pentru a-și proteja pasagerii de mulțimea furioasă, cei doi milițieni în al căror vehicul se aflau soții Ceaușescu s-au îndreptat către satul Rățoaia, unde s-au ascuns în stufărișul de pe marginea unui lac. Se pare că au așteptat acolo, menținând legătura prin radio cu postul de miliție din Târgoviște, până când li s-a transmis că nucleul demonstranților s-a disipat și că armata a restabilit ordinea. În jurul orei 18.00, s-au întors, soții Ceaușescu fiind, în final, transferați la o unitate militară din apropiere, în jurul orei 18.30. Informația despre acest lucru a ajuns la Stănculescu, la București, o oră mai târziu.
Dezmățul însângerat
Evenimentele care au condus la fuga lui Ceaușescu pot fi privite în prezent cu o claritate relativă, dar cele care au urmat imediat după aceea continuă să fíe cufundate într-o ceață deasă. Este evident că perioada de după fuga liderului răsturnat de la putere a fost, de departe, cea mai sângeroasă din revoluția română. Bilanțul oficial al victimelor întregii revoluții a fost de 1 104 morți și 3 352 de răniți1.
Dintre aceștia, 162 au murit și 1 101 au fost răniți între 17 decembrie și 22 decembrie, la prânz. După fuga lui Ceaușescu, cifrele au crescut puternic, astfel încât până la 10 ianuarie, numărul celor care și-au pierdut viața a ajuns la 942, iar al celor răniți la 2 251. Numai în Timișoara și Cluj numărul victimelor dinainte de amiaza zilei de 22 decembrie a fost mai mare decât după acest moment.
După această dată, în București au fost ucise 493 de persoane și rănite alte 1 2752. Referitor la cei care și-au pierdut viața în alte părți ale țării cifrele variază în funcție de surse, dar se pare că au fost aproximativ 99 la Sibiu, 66 la Brașov, 42 la Brăila, 29 la Buzău, 29 la Constanța, 24 la Craiova, 20 la Timișoara, 19 la Arad, 13 la Turda și 11 la Reșița – aceasta fiind doar lista orașelor unde au murit mai mult de zece persoane. S-au înregistrat morți și în alte părți, inclusiv Târgoviște, Alba Iulia, Blaj, Hunedoara și Sfântu Gheorghe.
Majoritatea celor morți erau civili, dar conform datelor armatei și-au pierdut viața și 221 de soldați, iar 635 au fost răniți.”
Informații din cartea „Revoluția română din decembrie 1989” de Peter Siani-Davies
Balconul unde Nicolae Ceauşescu a susţinut ultimul discurs poate fi vizitat pentru prima dată în 30 de ani
Conform unui comunicat ai Ministerului de Interne, de la ora 12:08 va avea loc un moment de reculegere în Piața Revoluției. Ulterior, la 12:09, oră la care Elena și Nicolae Ceaușescu au decolat cu elicopterul de pe acoperișul Ministerului Afacerilor Interne (MAI), vor fi deschise porțile pentru a vizita clădirea unde a funcționat Comitetul Central al Partidului Comunist Român până în data de 22 Decembrie 1989 și locul de unde a condus România Nicolae Ceaușescu.
„Veți avea acces în spații care nu au fost niciodată deschise publicului, cum sunt și arestul fostei Securități, aflat în subsolul CC, sau balconul de la etajul 1, de unde dictatorul Nicolae Ceaușescu s-a adresat pentru ultima dată românilor. În interiorul MAI vor fi prezentate și două expoziții cu documente și fotografii de referință: „Expoziție documentară dedicată Revoluției din Decembrie 1989”, organizată sub egida Arhivelor Naționale, și „Revoluția din Decembrie 1989 – 30 de ani” cu imagini din arhiva Agenției Naționale de Presă Agerpres”, menționează reprezentanții Ministerului.
Testul care a înnebunit România! Tu ce vezi în cercul 5?... VIDEO | Imagini tulburătoare cu Ceaușescu împușcat. Îi ridicau capul să îl vadă la față: "Ridică-l să-l vedem! Mai ...
