Emil Cioran. Curiozități despre ”teoreticianul sinuciderii” care, de fapt, iubea viața

Urmărește A1 pe Discover

Geniul Emil Cioran, care s-a autointitulat ”teoreticianul sinuciderii”, s-a stins din viață, de moarte naturală, la 20 iunie 1995, la Paris, fără a ști cine este. Asta pentru că ultimii ani din viață i-a trăit într-un spital din Paris, unde fusese internat cu diagnosticul de demență senilă de tip Alzheimer.

Pe 20 iunie, se împlinesc 24 de ani de la moartea lui Emil Cioran. Marele filosof român şi scriitor de limbă franceză, Emil Cioran este considerat unul dintre cei mai importanți gânditori ai lumii din secolului al XX-lea, descris ca aristocrat al dubiului, dandy al metafizicii, sau stilist al disperării.

“N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele”, spunea Emil Cioran despre opera lui.

Emil Cioran, ”teoreticianul sinuciderii”, care, de fapt, iubea viața

Emil Cioran s-a autointitulat ”teoreticianul sinuciderii” și a fost numit ”filozoful disperării”. Deși a făcut teoria sinuciderii atât de credibilă şi în operele sale, şi în episoadele de pesimism dus la extrem exprimat în cercurile de prieteni, mulţi s-ar fi aşteptat măcar la o tentativă de suicid din partea scriitorului. Cu toate acestea, Emil Cioran recunoaștea că iubește viața și nu a avut nici măcar o tentativă de a se sinucide. Acest lucru era confirmat şi de o frază găsită în ”Caietele” sale: ”Nu sunt un pesimist, îmi place lumea asta oribilă”

Viața lui Emil Cioran a fost sintetizată chiar de el însuși:

”În viaţa de zi cu zi, Emil Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. A şi zis-o cândva: „Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap”, spunea Simone într-un interviu, la un an după moartea lui Emil Cioran

Emil Cioran a scris doar cinci cărți în limba română

Născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari, Emil Cioran a studiat la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu. Între 1928 şi 1932 a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, iar în 1934 a publicat prima sa carte, ”Pe culmile disperării”. Au urmat ”Cartea amăgirilor” (1936), ”Schimbarea la față a României” (1936), ”Lacrimi şi sfinți” (1937) şi ”Amurgul gândurilor” (1940), după care s-a mutat la Paris şi a publicat doar în limba franceză.

În 1949 i-a apărut, la celebra Editură Gallimard, prima carte în franceză, ”Tratat de descompunere”, pentru care a primit, în 1950, premiul Rivarol pentru debut. De atunci, Cioran a refuzat toate distincţiile care i s-au decernat pentru celelalte opere ale sale, preferând să ducă o viață discretă, într-o mansardă din Cartierul Latin, din Paris.

După 50 de ani de vorbit limba franceză, înainte de moarte, Emil Cioran a început să vorbească, din nou, românește

După ce operele sale au fost interzise de regimul comunist din România, Emil Cioran a renunţat la limba lui maternă în 1947 şi a decissă scrie doar în franceză.

Emil Cioran obișnuia să spună că „limba maternă creşte ca iarba rea“, motiv pentru care, după ce a ajuns în Franța, a refuzat să mai vorbească românește.

Ultimele zile ale vieții sale au fost însă o neprogramată întoarcere la rădăcini. Deşi uitase cuvintele şi nu-şi mai aducea aminte cine este şi ce făcuse în viață, Emil Cioran a început să vorbească, dintr- odată, în limba română. Specialiştii afirmă că revenirea la limba maternă ține de fenomenul uitării, definitoriu pentru demența senilă de tip Alzheimer. Că boala, încetul cu încetul, îți confiscă amintirile în ordinea lor inversă şi că, la final, rămâi cu limba maternă şi cu imaginile primilor ani de viață.

”Când a murit, pe 20 iunie 1995, la 84 de ani, Emil Cioran era un copil fericit”, spunea Gabriel Liiceanu.

Emil Cioran a cunoscut, din nou, iubirea, la vârsta de 70 de ani

Cea mai cunoscută relaţie a scriitorului rămâne cea cu Simone Boue, cea care, chiar dacă nu i-a fost niciodată soţie în acte, i-a stat alături nu mai puţin de 40 de ani, până când Emil Cioran a murit. La 70 de ani însă, scriitorul avea să trăiască un alt fel de iubire, de-o profunzime şi intensitate rar întâlnite, cu o femeie mult mai tânără decât el.

La momentul respectiv, Emil Cioran trăia de decenii bune cu Simone Boue, „semi-însurat“ cum i-a mărturisit, la un moment dat, tinerei Friedgard Thoma, într-o scrisoare, el rămânând de altfel alături de Simone Boué până la sfârşitul vieţii.

Între Emil Cioran şi Friedgard s-a născut o profundă legătură intelectuală, materializată printr-o corespondenţă purtată între anii 1981 şi 1991. Emil Cioran s-a aruncat cu toată fiinţa sa în iluzia acestei legături, cu femeia superbă, pe care a numit-o, într-una dintre scrisori, blestemul său indispensabil. După moartea lui Emil Cioran, Friedgard Thoma a publicat, într-un volum, povestea legăturii ei cu filosoful şi, parţial, scrisorile.

Emil Cioran și Mișcarea Legionară

Filosoful Emil Cioran a fost în tinereţe, la nivel ideologic, unul dintre cei mai înfocaţi partizani ai Mişcării Legionare, arată documentele vremii. Deşi a evitat în anii maturităţii să discute despre activitatea sa în cadrul Mişcării Legionare, Cioran a fost unul dintre ideologii mişcării.

Cioran, încă de la 24 de ani, scria manifese cu puternic caracter fascist, precum „Revolta sătuilor” sau „Schimbarea la faţă a României”, cu un puternic ton anti-maghiar şi anti-evreiesc, visând la un stat totalitar utopic. Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler. Va repudia apoi definitiv, cu furie și rușine, această viziune, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții.

Mai mult, la batrâneţe, Emil Cioran s-a dezis de rătăcirile din tinereţe, scoţând din ediţia de după 1989 a volumului “Schimbarea la faţă a României” capitolele dure anti evreieşti şi maghiare.

Citește și: Emil Cioran, cele mai cunoscute citate despre moarte și iubire

Ipohondria lui Emil Cioran

Emil Cioran se teme aproape toată viaţa de „ereditatea bolnavă“, de „arterioscleroza noastră de familie“. Suferă de ulcer duodenal, de infecţii respiratorii frecvente, de o boală reumatismală, de hipertensiune, de insomnie, de hiperexcitabilitate nervoasă, depresii ciclice, de oboseală cronică. Marta Petreu concluzionează, în volumul său „Despre bolile filosofilor“: „Cioran este un suferind etern şi etern exasperat că-şi simte fără încetare trupul“.

Îngrijorarea exagerată la cele mai mici semne de afecţiune, drumurile frecvente la medici şi neîncrederea în ei îl califică în categoria ipohondrilor. Dar uneori vede în bolile lui o salvare. De exemplu, în interviul pe care i-l acordă lui Gabriel Liiceanu în 1990, Emil Cioran face o mărturisire:

Surse: historia.ro, adevarul.ro, rador.ro, wikipedia.ro, ziarulmetropolis.ro