După ce americanii lansează bombele atomice de la Hiroshima și Nagasaki, fotograful Josep ”Joe” O'Donnell este trimis pe pământ japonez pentru a importaliza efectele. La începutul lui septembrie 1945, ”trage” o poză cutremurătoare: un băiețel de 10 ani duce în spate frățiorul, mort, pentru a fi incinerat la un crematoriu. ”Privea flăcările. Nu se mișca. După ce procesiunea s-a terminat, s-a întors și a plecat, în liniște”...
Pe 6 august 1945, americanii lansează asupra orașului japonez Hiroshima prima bombă atomică din istoria omenirii. Peste numai trei zile, pe 9, Nagasaki, cel de-al doilea oraș, este lovit și el. Pagubele sunt uriașe. Se estimează ca atunci și-au pierdut viața între 129 și 250.000 de oameni.
Josep Roger ”Joe” O'Donnell este un fotograf yankeu de 23 de ani. Trebăluiește pentru Marina SUA când un superior îl chemă la el în birou. ”Joe, vei merge în Japonia. La începutul lui septembrie ești acolo. Vei face poze pentru a putea urmări efectele bombelor atomice. Atenție, vei lucra pentru Agenția de Informații a Statelor Unite, așa că trebuie să păstrezi secretul!”. Aceasta e comanda primită.
La final de august ajunge în Asia, unde va rămâne șapte luni. Suprinde imagini înfiorătoare: cel de-al Doilea Război Mondial s-a încheiat și în această parte de lume dar rănile sunt, încă, larg deschise. Pozează orfani, case dispărute de pe suprafața pământului, munți de cadavre, tragedii. ”Imaginile acelea mi-au rămas pe negativ și pe inimă”, declara, mai târziu, ”Joe” D'Onnell. Deși avea să realizeze adevărate capodopere, niciuna nu-l impresiona mai tare ca cea a băiețelului nipon. Avea să cutremure omenirea și să arate ororile războiului.
”Am zărit un puștiulică de 10 ani. În spate purta un alt copil, mult mai mic, fratele său. În acele zile, în Japonia, nu era o imagine incredibilă, ci una obișnuită. Multe familii își pierduseră membrii, așa că cei mai mari aveu grijă de cei mai mici. Dar acesta avea ceva diferit. Dintr-un motiv serios. Fratele lui, cam de doi anișori, era mort! Bombardamentul atomic îl otrăvise, după 9 august mai trăise două săptămâni. Acum părea că doarme, cu căpșorul lăsat într-o parte, numai că nu mișca! Cel mare nu avea ghete. Era în picioarele goale. Drepți, părea că nu respiră! Își adusese fratele la crematoriu...Japonezii își ardeau victimele, se temeau de boli...Omul cu masca cea albă pe față a ajuns în dreptul său. I-a desfăcut fratele din spate, l-a dezbrăcat de hăinuțe. L-a apucat de mâini și de picioare și l-a aruncat în flăcări. Puștiul se afla drept în față. Privea. Nu se mișca. Nu i se mișca nici nimic de pe chip. Ba da! La un moment dat, pentru a nu plânge, și-a mușcat, până la sânge, buza de jos. Flăcările țopăiau. Au dansat până s-au stins, ca și cum soarele se pregătea să plece pe cer. Când procesiunea s-a terminat, s-a întors și a plecat. În liniște, la fel cum venise”, au sunat, peste ani, spusele fotografului.
Imaginea copilului în poziție de drepți, desculț, neclintit, avea să-l bântuie multă vreme. A refuzat orice premiu pe care ar fi putut să-l primească pentru fotografie. S-a stins în 2007, la 85 de ani. Numele ”Băiețelului din Nagasaki” nu s-a aflat niciodată...
În 1969, Bobby Scott și Russel Bob văd poza. Scriu o melodie, ”Nu e greu, e fratele meu”, trasă, prima oară, de Kelly Gordon. Piesa devine faimoasă un an mai târziu, în interpretarea marelui Neil Diamond, precum și a celor de la ”The Hollies”.
Bărbatul este adept al teoriei pământului plat. Vrea să zboare cu o rachetă pe aburi construită de el... Asculţi deja colinde? Iată de ce nu este bine să faci asta înainte de Crăciun...
